Gânduri de mamă

Îmi aduc aminte de zilele când aveam doar un copil, mic, de un an și câteva luni. Încă locuiam în București, vizavi de parcul IOR. Era singurul loc în care puteam merge cu el pentru că era aproape. Am încercat de multe ori să găsesc mame în parc, sau pe grupuri care să fie în apropiere dar nu reușeam să ne sincronizăm copiii. Mi-ar fi plăcut să știu că am în zonă un spațiu de joacă pentru copii, un spațiu care să fie atractiv și pentru adulți dar la vremea aceea nu era. Din fericire, lucrurile au evoluat în bine în ultimii 8 ani.

Invitata mea de azi este Stefana Rondak, creatoarea aplicației gratuite Mommy Hai, o comunitate de peste 10.000 de mame și peste o sută de locații sau servicii pentru copii, o aplicație care te ajută să găsești ce ai nevoie în zona în care te afli.

Din când în când îmi place să mă gândesc la aceasta intrebare pentru că știu că multe mame se intreaba: daca exista o varsta ideala intre frati. Well, un raspuns stiintific nu am. Variaza cred eu in functie de familie si mai ales de asteptari, pana la urmă. Să fie la un an distanță pentru că sunt mici și se joacă? Să fie la 3-4 ani distanță pentru că cel mare e mai înțelegător, să fie la 7-10 ani distanță când cel mare te ajută să îl crești? 

Nu există nici un răspuns corect decât cel pe care îl simte fiecare, cu toată teama aia din suflet că poate nu o să fie bine. Ba o să fie bine cândva.. nu mereu, și asta e indiferent de vârstă dintre frați.

Cel mai banal joc al copilăriei, care nu are nevoie de nimic altceva decât să fiu prezentă acolo, și să mă joc cu copiii mei, este de-a v-ati ascunselea. Îmi ajung 10 minute de joacă și ne reîncărcăm bateriile. Mi se pare fascinant cum copiii mei au perceput diferit jocul. Când stau ascunsă și îi aud cum se distrează mă rog să țină minte aceste clipe prețioase când vor fi oameni mari, să știe că jocul nostru le-a adus fericire cândva.

M-a luat prin surprindere ieri filmul Singur acasă. Am crezut că am ratat Crăciunul, pentru că mereu e difuzat in Ajun. Dacă mă gândesc bine, îmi amintesc că l-am văzut in copilărie și când eram prin vizite pe la prieteni de familie.

Cu toate astea tot există “prime” dăți când îl văd cu alți ochi.

• prima oară când râd alături de copilul meu
• prima oară când citește singur subtitrarea
• prima oară când știe secvențele care urmează 

O mamă trăiește atât de intens ziua de naștere a copilului său, o rememorează în fiecare an, își amintește fiecare mic detaliu: de la hainele pe care le purta când s-a dus la spital, până la ce a mâncat în ziua respectivă. Eu, cel puțin așa simt. Știu și cu ce parfum m-am dat și cât am așteptat ca soțul să scoată câinii la plimbare și să aranjeze casa înainte să mă ducă la spital..

Când ți se măresc ochișorii de fericire dacă vezi un obiect la care nu ai voie și întinzi mânuțele spre el, apoi încerci să ajungi la el în 4 labe.

Când râzi cu pofta pâna te înneci pentru că te gâdilăm

Când te tragi de șosetele până le scoți

Când rozi o telecomandă cu atâta ambiție

Când orice obiect este un mister pentru tine, elucidat doar după ce îl bagi în gură și îl savurezi

Când descoperi cauza și efectul, și râzi copios

Când mă tragi de păr și să te ții bine de șuvițele mele

Când mă atingi pe față dimineața și mă mângâi încet

Când îți bagi în guriță doi pumni

Când îmi zâmbești

Când nu mai ai nevoie de mine ca să ajungi unde vrei…

….înseamnă că ai mai făcut un pas mic spre independența ta ca om.

Să cresc copil fiind, fără tată, nu a fost deloc ușor. Mi-e dor de momentele când se prostea cu și pentru mine, când mă scotea în oraș și-mi lua înghețată, când mă lăsa să mă joc cu mustața lui și să ne amuzăm amândoi. Durerea e pe zi ce trece mai ușor de suportat pentru că m-am hrănit ani de zile cu amintiri. Dar uneori și acestea își pierd din putere, ați simțit?

Amintirile se sterg ușor cu timpul și după 20 de ani m-am trezit că mă agăț de 2-3 clipe pe care mi le amintesc cu el, de acele sentimente pe care le aveam când ne uitam la televizor în dormitor, când ajungeam acasă și mă rugam de el să mă lase afară cu vecinii de bloc până se întunecă.

Să cresc fără mama și fără ambii părinți ca adolescentă m-a făcut să mă maturizez prea mai repede. Rănile m-au marcat de-a lungul anilor și în nici o clipă nu mă puteam împăca cu gândul că așa a fost să fie. 

Azi accept că toate se întâmplă cu un scop sau că duc spre ceva. Trebuie să cred asta pentru că nu-mi văd viața fără soț și copiii noștri. Trebuie să cred că totul are un scop pentru ei, pentru familia mea.

Oare îmi mai întâlneam soțul dacă aveam ambii părinți în viață?

Oare D și micul Blond mai erau copiii noștri ?

Am crescut până acum copiii, fără ajutorul bunicilor, și oricât de greu mi-a fost există un avantaj. Acela că noi doi, ca părinți am decis cum să îl creștem. Fără să dăm explicații nimănui. Suficient că noi între noi avem viziuni diferite uneori, sau că se bagă din când în când X și Y prieten sau rudă cu sau fără copii să ne explice cum să ne educăm copilul.

Am acceptam și bunele și rele din viața mea, și am reușit să accept faptul că tragediile au avut un scop, au fost o lecție de viață. Mă gândesc de multe ori cum ar fi fost mama mea bunică? M-aș fi certat cu ea toată ziua pentru că am fi avut viziuni diferite asupra creșterii copiilor? Sau ar fi fost blândă și m-ar fi lăsat să fac cum cred eu, chiar dacă nu coincidea cu sfaturile ei?

Nu voi ști niciodată răspunsul, dar simt că ar fi  fost mândră de mine ca mamă și de nepoți. Pentru că știu că am moștenit bunătatea și tonul ei cald, dragostea de a sta în bucătărie, mângâierile și vorbele dulci, sensibilitatea.

Tu ai fost primul care a avut încredere în mine și m-a făcut MAMĂ! Cu tine, în nopțile “pierdute” Am creat legătura noastra specială și eu am câștigat de fapt.

Tu m-ai învățat să mă iubesc pe mine ca să te iubesc pe tine!
Te rog, copile, crești mai încet!

Copiii mai au nevoie și de îndrumarea taților, chiar dacă nu au citit nici o carte de parenting. Noi, mamele, pentru că am citit și ne  documentăm atât de mult, cădem în capcana OVERTHINKING-ului.

Și în trecut au fost situații similare în care m-a salvat soțul dar  am refuzat să le văd. Așa că vă rog, uitați-vă bine la bărbatul pe care  l-ați ales și acceptați orice mic ajutor pe care vi-l oferă, chiar dacă  nu e exact cum vreți voi. Important este că întinde mâna să vă ajute.

Când devii mamă, copilul e pe primul loc și oricât de mult ai vrea să îi satisfaci nevoie lui de autonomie, și nevoia ta de autonomie este importantă. Pentru că te menține sănătoasă emotional. 

Fix atunci când cred că nu mai am timp, că nu mai pot nici să merg la baie fără programare sau fără să mă furișez la propriu din cameră ca să nu mă prindă vreun copil de picioare, fix atunci se mai deschide un buzunar de timp, care cere, nu dă! Și uite așa, mai diluez puțin timpul. 

Oare îmbrățișarea mamei o simți diferit dacă tu ai acum 40 de ani?

Oare îmbrățișarea mamei o simți altfel când ești un copil de 2 ani?

Închid ochii și încerc să-mi amintesc de acel sentiment, când mă lua mama în brațe și tot amarul din lume pe care îl simțeam, dispărea. Nu știu unde, nu mi-am pus niciodată problema. Ce mai conta, câtă vreme eu, copilul, nu mai simțeam suferința?

Știu. Prima zi de școală a copilului tău trebuie să fie perfectă: să îl ții de mână până în curtea școlii, poate chiar și în clasă. Să îl vezi așezat în bancă alături de colegul său cu care va împărți emoția primei zile. Să îi faci poze. Multe. 

Nu uita, pe lângă pachețelul cu mâncare, mască, și gel dezinfectant, dă-i și multă, multă încredere în prima zi de școală și apoi tot anul! 

Știu. E tare greu să te gândești că luni, copilul tău, care și așa nu știi când a crescut, va intra într-o clasă unde va petrece câteva ore bune cu o mască pe față. Îți e teamă că nu va putea respira bine atâtea ore, sau că o va scoate de pe față în timpul orei și un coleg va strănuta și nu va pune mâna la gură.

Chiar dacă vine acasă și nu îți spune despre orar sau ce le-a povestit doamna, ci îți va turui despre cum arătau băncile cu plexiglas, ascultă-l: