gc | totul este gata...

Vineri, 12 aprilie 2024 - Între așteptătorii revenirii lui Hristos și profitorii revenirii Lui există majore diferențe. Primii sunt pasionați de venirea Lui în templul Său după scopul Său etern. Ceilalți caută doar să scape de lumea asta și să plece la cer cu Hristos, dar nu au nicio simpatie pentru încheierea controversei stârnită de rebeliunea lui Satana. „Ce așteptați voi de la ziua Domnului?” întreba profetul odată.

Parabolele Domnului Isus evocă o temă generală despre Împărăția lui Dumnezeu și anume că Legământul cel veșnic este fundamentul creației lui Dumnezeu. Prin parabole, Fiul Omului ne-a expus caracterul Tatălui, principiile împărăției divine, modul cum funcționează întreaga creațiune și regulile după care se conduce guvernarea divină în relația ei cu ființele create.

Solia îngerului al treilea are un scop precis, acela de a arăta calea în Sfânta Sfintelor. Există dovezi pentru o astfel de afirmație? Avem posibilitatea de a verifica cine susține așa ceva, și care sunt implicațiile pentru această fază finală a procesului lui Dumnezeu?

...

Înțeleg, este greu de crezut că „se naște un popor într-o singură zi.” La fel de greu a fost și să accepte că lepra se poate vindeca instantaneu la rostirea unui cuvânt. Dar dacă suntem de acord că moartea a intrat în lume, prin Adam, într-o singură zi, de ce ar fi imposibil ca viața să revină în într-un popor întreg, urmașii celui de-al doilea Adam, tot într-o singură zi? Adevărat, să accepți așa ceva ai nevoie de credință mai multă decât un bob de muștar. Este nevoie de credința lui Isus. Iar credința lui Isus nu se baza pe speranțe, teorii sau profeții, ci pe realitatea concretă în care se afla: Unit cu divinitatea prin părtășie de natură divină.

...

„Dumnezu are o lucrare de făcut în lumea noastră pe care mințile limitate nu o pot vedea sau înțelege; și când Dumnezeu descoperă adevăr poporului Său, iar acesta nu este în armonie cu ideile lor, mulți sunt gata să-l desconsidere și să-l refuze” (EGW 1888, 170). Trăim exact această realitate. Minți limitate - cu personalități și orgolii nelimitate - au ținut biserica un secol și jumătate în opoziție cu scopul etern al lui Dumnezeu, doar pentru că acest scop nu era în armonie cu ideile lor. Au decis că știu să identifice și să gestioneze mai bine lucrarea lui Dumnezeu, iar rezultatele pot fi văzute de oricine. Lucrarea nu este făcută, iar Hristos nu poate reveni.

Parabolele Domnului Isus evocă o temă generală despre Împărăția lui Dumnezeu și anume că Legământul cel veșnic este fundamentul creației lui Dumnezeu. Prin parabole, Fiul Omului ne-a expus caracterul Tatălui, principiile împărăției divine, modul cum funcționează întreaga creațiune și regulile după care se conduce guvernarea divină în relația ei cu ființele create.

Mulți contestă credința noastră că „scrierea” legii despre care vorbea Ieremia se va face într-o singură zi, și sunt convinși că Daniel 8, Ezechiel 36, Zaharia 3, Maleahi 3, nu au legătură cu un eveniment unic, la sfârșitul timpului, când haina de lumină pierdută în Eden va fi așezată pe umerii unui popor adus la Pomul Vieții după atât amar de timp. Noi credem acest lucru și avem toate dovezile că așa stau lucrurile. Și vorbim despre el, în acest moment de maximă criză din marea controversă.

„De abia au fost rostite aceste cuvinte dătătoare de viață și corpul muribund și intrat în putrefacție a fost preschimbat într-o ființă cu carne sănătoasă, cu nervi simțitori și cu mușchi tari. Suprafața pielii aspră, cojită și plină de lepră a dispărut acum, și o culoare rumenă, ca și pielea unui copil sănătos, a apărut în locul celei dintâi. Mulțimea agitată și-a revenit din spaima ei și s-a îngrămădit acum, ca să admire această nouă dovadă a puterii dumnezeiești” (VI, 1532).

.Tot mai multe declarații ale Inspirației vin să confirme că Omul Isus Hristos a fost făcut părtaș de natură divină prin locuirea Duhului Sâfnt în El, și că aceasta este calea consacrată pe care trebuie să pășească poporul Său în acest tensionat ceas al judecății atât de mult amânat.

În această ultimă parte prezentării momentului schimbării la față vom învăța de la: Moise și de la Hristos. Moise ne va învăța cam așa: „Cu motivațiile voastre egoiste nu aveți ce căuta în împărăția luminii.” …aveți nevoie să învățați cântarea Mielușelui.

Iar în final Hristos în doar câteva cuvinte ne va oferi toată lumina necesară încheierii controversei dintre Hristos și Satana: “Fiul Omului este deplin calificat să fie începătorul unei omeniri care se va uni cu divinitatea prin părtășie de natură divină” (Signes of Times, 8 martie 1899)

„În lume veți avea necazuri,” a spus Mântuitorul ucenicilor Lui. Și chiar așa a fost cu ucenicii Lui din primele secole. Numai că, urmașii acelor ucenici au descoperit că se poate să fii ucenic și fără să ai prea multe necazuri în lume. Au folosit Scriptura ca un manual de dezvoltare personală. Ghid pentru o viață bună și pașnică în lumea lui Icabod. Iar ucenicii de astăzi au dus acest efort la nivel de artă. Arta de a trăi fain într-o lume rea.

Vă invit pe muntele schimbării la față. Aici pe acest munte, prin ochii lui Ilie vă invit să vedem fața iubitoare, delicată, sfioasă, modestă, respectuoasă, „îndelung răbdătoare,” „plină de bunătate,” care „nu pizmuieşte; nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.” Al treilea Ilie are nevoie de aceeaşi experiență! Trebuia să înțeleagem neapărat că „forța constrângătoare nu se află decât sub guvernarea lui Satana,” şi că principiile lui Dumnezeu nu permit folosirea forței sau amenințării cu forța.

Au descoperit că păcat înseamnă despărțirea de Dumnezeu. Ne bucurăm. Așteptăm să descopere și cum se rezolvă el: prin unirea cu Dumnezeu. Deocamdată, ei sunt la „relație” și „glorificare.” Sperăm să înțeleagă că există un eveniment mai important decât glorificarea sau revenirea lui Hristos. Și sperăm ca o rămășiță din acest popor să găsească drumul dincolo de sârma ghimpată din jurul Pomului Vieții.

Ioan Botezătorul a fost cel dintâi care a vestit Împărăția lui Hristos și a fost, de asemenea, și cel dintâi la suferință. Principiul vieții lui Ioan Botezătorul, de lepădare de sine, este principiul guvernării divine. Ioan Botezătorul a știut bine cât de străin era lucrul acesta de principiile și nădejdile conducătorilor lui Israel. Ei așteptau un Mesia care nu fusese făgăduit și din acest motiv Ioan a fost încredințat că lucrarea Omului Isus Hristos nu putea să câștige de la ei decât ură și condamnare. El însuși, înainte-mergătorul, a gustat din paharul pe care Hristos urma să-l soarbă până la drojdii.

Au descoperit că păcat înseamnă despărțirea de Dumnezeu. Ne bucurăm. Așteptăm să descopere și cum se rezolvă el: prin unirea cu Dumnezeu. Deocamdată sunt la „relație” și „glorificare.” Sperăm să înțeleagă că există un eveniment mai important decât glorificarea sau revenirea lui Hristos.

„Satana a început să se teamă pentru siguranța împărăției lui. Grozăvia păcatului era descoperită în așa fel, încât oamenii tremurau. Puterea lui Satana, care pe mulți îi ținuse sub stăpânirea lui, a fost frântă. Fusese neobosit în străduințele lui de a-l abate pe Ioan Botezătorul de la o viață de predare completă față de Dumnezeu, dar nu izbutise. Nu izbutise să-L biruie nici pe Isus. În ispitirea din pustie, Satana fusese înfrânt și mânia lui era mare. Acum se hotărâse să aducă întristarea asupra lui Hristos, lovind pe Ioan. Aceluia pe care nu-L putuse întina prin păcat, Îi provoca suferințe” (DA 224).

...

„Aceste parabole sunt de cel mai profund interes pentru noi astăzi, și, dragă frate, simt o intensă dorință a inimii ca tu să fii printre cei care, de acum înainte, să ai ochii unși cu alifie, ca să înțelegi lucrurile acestea” (The Ellen G. White 1888 Materials, 1042).

Am cântat ani de zile „Vrem să-L încoronăm,” dar nu ne-a spus nimeni că încoronarea lui Hristos este determinată de Nunta Mielului, momentul când Mireasa este îmbrăcată cu „in subțire, strălucitor și curat.” Fără apariția acestui popor unit cu divinitatea Hristos este obligat să rămână în poziția prezentă de Mare Preot, de mijlocitor pentru copiii Săi despărțiți de divinitate. Coroana regală pentru Hristos este deci rezultatul direct al încheierii Zilei Ispășirii pentru generația în viață, momentul crucial când se dă porunca: „Dezbrăcați-l de hainele murdare de pe el și îmbrăcați-l cu haine de sărbătoare.”

“Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre”.

Când a spus „Pe viața Mea că nu Mă voi lăsa să fiu întrebat de voi,” Domnul anunța un principiu pe care noi încă nu am reușit să-l învățăm nici astăzi. El spunea că nu este de niciun folos să căutăm călăuzire și sfat de la El atâta timp cât nu reușim să percepem - și nu vrem să recunoaștem - „urâciunile părinților noștri” și calea pe care am moștenit-o de la ei. Așa se explică tăcerea de sute de ani a Domnului și învârtitul nostru în jurul muntelui pentru aproape două secole.

“Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre”.

„El a venit în lumea noastră în corp omenesc, ca un om printre oameni. El Și-a asumat slăbiciunile naturii umane, să poată fi testat și încercat. În omenescul Său, El a fost părtaș de natură divină. Prin întrupare, El a câștigat într-un sens nou titlul de Fiu al lui Dumnezeu” (ST 2 aug 1905; 7ABC 449). Acesta este un îndemn clar că este legitim să privim la Hristos și dinspre partea Sa omenească, în acea unire perfectă. Și care este intenția lui Dumnezeu, în descoperirea neprihănirii lui Hristos? De ce trebuie să înțelegem că El a biruit fiind părtaș de natură divină? Deoarece noi suntem chemați exact la același standard înalt: „Hristos a venit pe pământ, a luat omenescul și a devenit reprezentantul omului, spre a arăta, în controversa cu Satana, că omul, așa cum l-a creat Dumnezeu, conectat cu Tatăl și Fiul, poate asculta fiecare cerință divină” (ST 9 iun 1898).

Hristos a dezamăgit nădejdea unei măreții lumești. În Predica de pe Munte, El a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greșită educație și să le dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepție despre împărăția neprihănirii și despre caracterul iubitor al Tatălui ceresc . Bineînțeles că El n-a atacat direct rătăcirile oamenilor. El a văzut mizeria lumii adusă de divorțul din Eden, dar nu le-a pus în față o descriere vie a stării lor de nelegiuire. Omul Isus Hristos a încercat să-I învățe lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăția lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscut calea consacrată a intrării în această Împărăție, lăsându-i pe ei să tragă concluziile privitoare la natura ei.

Pavel ne îndemnă să privim țintă - adică atent și insistent - la Căpetenia credinței noastre. Ce ar mai fi de văzut la El, după două milenii de scrutat și analizat fiecare vorbă sau faptă a Lui. Noi spunem că invitația este încă valabilă, deoarece bisericile creștine, în vasta lor diversitate, nu au văzut la Hristos caracteristica Lui definitorie: Începătorul unei omeniri care se va uni cu divinitatea prin părtășie de natură divină.

Noi continuăm să vorbim despre marea zi a ispășirii, iar teologii noștri cred că o facem pentru ei, personal. Ne trimit mesaje să nu-i mai așteptăm pe ei. Ca de obicei, interpretează greșit situația: Noi continuăm să vorbim pentru două motive foarte clare și explicit asumate chiar de la început.  Primul: Dorim să dăm o șansă poporului.  Al doilea: Să nu existe dubii, odată, că nu au auzit sau nu au înțeles corect ce înseamnă Nunta și invitația la ea.  Ne este foarte clar că ei resping categoric orice astfel de eveniment major între prezent și apariția lui Hristos pe nori, în ciuda avertizării lui Dumnezeu că un alt eveniment major are loc înaintea venirii lui Hristos.  Ne este foarte clar că ei plasează parabolele lui Hristos doar la vremea aceea, în ciuda avertizării că parabolele despre Nunta fiului de împărat și a fecioarelor sunt de cel mai înalt interes pentru noi astăzi.  De aceea le spunem foarte clar: Nu vă așteptăm pe dumneavoastră, puteți continu liniștiți pasiunea foarte lucrativă pentru țarina și negustoria pentru care ați fost pregătiți și pentru care ați alergat atât amar de vreme.

Evlavioși ne socotim toți, fără îndoială. Rareori ne aducem aminte că există o evlavie fără putere. Și mai rar suntem dispuși să acceptăm că acest sortiment este acum predicat în biserici și în societate. O evlavie care proslăvește un comportament acceptabil, obținut prin educație, cultură, exercitarea voinței, efortul omenesc. O evlavie al cărei scop final este dresarea legii păcatului și a morții.

Care a fost tema predicării omului Isus Hristos? Tema predicării Sale era: S-a împlinit vremea! Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat! “S-a împlinit vremea" – timpul despre care El spunea că s-a împlinit era perioada făcută cunoscută lui Daniel de către îngerul Gabriel: “Șaptezeci de săptămâni”, zicea îngerul, “au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veșnice, până la pecetluirea vedeniei și proorociei și până la ungerea Sfântului sfinților.” (Daniel 9:24.)

Nu poți pretinde poziția de popor excepțional, deși faci tot ce se poate să fii „ca toate celelalte neamuri, ca familiile celorlalte țări.” La fel, nu poți pretinde titlul de rămășiță, dar să cauți cu disperare să nu te deosebești cu nimic de restul lumii. Și cu atât mai grav într-o perioadă în care cerul are intenția să producă o nouă omenire, după modelul Hristos.

Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul. Isus a postit timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi apoi a flămânzit. Atunci ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca aceste pietre să devină pâini! Însă Isus i-a răspuns: Este scris: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus să stea pe streaşina Templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris: „El le va porunci îngerilor Săi cu privire la Tine“ şi „Ei Te vor purta pe braţele lor, ca nu cumva să-Ţi loveşti piciorul de vreo piatră!“ Isus i-a răspuns: De asemenea este scris: „Să nu-L ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău!“ Diavolul L-a mai dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate regatele lumii şi splendoarea lor. Apoi I-a zis: Toate acestea Ţi le voi da Ţie dacă te vei prosterna şi mi te vei închina. Atunci Isus i-a răspuns: Pleacă, Satan, căci este scris: „Domnului, Dumnezeul tău, să te închini şi numai Lui să-I slujeşti!“ Atunci diavolul a plecat de la El. Şi iată că nişte îngeri au venit să-I slujească.

Declarația inspirată că există un eveniment și mai important decât revenirea lui Hristos este o rază de lumină foarte prețioasă, în cadrul adevărului prezent. Ea capătă însă o și mai mare valoare prin detaliile explicite despre natura acestui eveniment unic în istoria universului. Despre aceste detalii dorim să vorbim astăzi.

“Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini”. Cuvintele pornite din ceruri: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3, 17) încă mai răsunau în urechile lui Satana. Dar el era hotărât să-L facă pe Isus să-și piardă încrederea în această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu a fost pentru Isus asigurarea că misiunea Sa era dumnezeiască. El venise ca Începătorul unei noi rase umane, și El spunea lămurit că Tatăl locuiește în El. Dar scopul lui Satana era de a-L face să Se îndoiască de această locuirea a Tatălui în El. Dacă putea să clatine încrederea lui Hristos în unirea cu divinul, Satana știa că victoria în această luptă va fi a lui. El spera că, sub presiunea disperării și a foamei grozave, Isus avea să-și piardă încrederea în Tatăl Său și avea să facă o minune în favoarea Sa. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, planul mântuirii ar fi fost zădărnicit.

Făgăduința lui Dumnezeu din Ezechiel 36 este garantată prin viața și învățătura lui Hristos: El dorește, poate și va vindeca pe toți cei care acceptă invitația la Nunta Mielului, fără niciun fel de condiții sau teste de absolvire, teologice, academice sau comportamentale. Omenirea se află sub aspra robie a legii păcatului și morții, din care nu există scăpare prin forțe sau metode proprii. Doar actul creator al scrierii legii în inimă va rezolva teribila dependență de Icabod.

[Cerem scuze pentru calitatea sunetului]

...

A fost o vreme când legea - morală și ceremonială - a fost temelia întregii existențe religioase a unui popor, dată chiar de Dumnezeu prin Moise. Vine o vreme când întregul sistem a trebuit desființat, tot de Dumnezeu, prin Hristos. Exact la fel se întâmplă în experiența poporului advent cu eliberarea de păcat. A fost o vreme când ni s-a spus că este datoria noastră să curățăm templul sufletului de orice păcat. Vine o vreme când ni se spune că Marele nostru Preot face această lucrare de curățire, după metoda descrisă de Ezechiel. Ferice de cei ce țin pasul cu lumina și înțeleg în ce fel legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos. Atunci și acum.

În timp ce noi avem tendința de a nu fi prea interesați de genealogii, privindu-le ca pe niște curiozități plictisitoare, Matei și cititorii săi ar fi considerat acest anunț ca fiind cea mai importantă veste din toate timpurile. Scopul lui Dumnezeu în elaborarea acestor genealogii nu era doar acela de a da stabilitate proprietății în Israel. Ei trebuiau să țină aceste liste în mod special din momentul în care vocea profeției a declarat că Mesia cel promis urma să fie din sămânța lui Avraam, din posteritatea lui Isaac, din fiii lui Iacov, din tribul lui Iuda și din familia lui David.

Poate părea paradoxal că Scriptura cere credincioșillor să se roage și în același timp spune deseori că Dumnezeu nu ascultă rugăciunile poporului Său, oricât s-ar ruga. Noi credem că există rugăciuni acceptabile, rugăciuni inutile și rugăciuni periculoase, și că ni s-au oferit suficiente dovezi pentru a înțelege locul și timpul fiecăreia.

Spre deosebire de creștinism noi credem că misiunea lui Hristos a fost încheiată când, sub priviri omeneşti şi îngereşti, a demonstrat cum poate trăi o fiinţă umană, în mijlocul fărădelegii, atunci când este unită cu natura divină. Această demonstraţie a fost o puternică mărturie despre caracterul lui Dumnezeu, despre natura păcatului şi despre chestiunile neclarificate din marea controversă. El a descoperit frumuseţea neprihănirii, caracterul delicat, respectuos, paşnic şi nonviolent al Tatălui, demonstrând că “boala, suferinţa şi moartea” sunt lucrarea unei puteri potrivnice şi nicidecum arme în arsenalul unui Dumnezeu sfânt. Dar cea mai glorioasă descoperire, strâns legată de rebeliunea din cer, a fost aceea că nu este o ruşine, un handicap sau o povară să fii un templu al lui Dumnezeu, aşa cum era organizată viaţa în univers.

Fără să înțelegem aspectul profund metaforic al cărții lui Ioan numită Apocalipsa, noi - ca popor - am crezut ani de zile că solia îngerului al treilea este o simplă avertizare a lumii despre închinare. Recent am aflat că ea urmărește să descopere calea în Sfânta Sfintelor, și ce s-a întmplat acolo în 1844 și după. Solia are o coloană vertebrală care o identifică precis și o deosebește de mulțimea variantelor oferite în agora adventistă.

„Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape și vine în graba mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului, și viteazul țipă cu amar. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz și de groază, o zi de pustiire și nimicire, o zi de întuneric și negură, o zi de nori și de întunecime, o zi în care va răsuna trâmbița și strigătele de război împotriva cetăților întărite și turnurilor înalte.”

Evaluarea a rămas valabilă până în ziua de astăzi: „Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore.” Ce s-ar putea face să schimbăm verdictul acesta cumplit? Nimic mai puțin decât rugăciunea lui Daniel rostită de la nivel denominațional. Se va întâmpla, în acest val de triumfalism găunos? Posibil, dar puțin probabil.

“Și tu, Betleeme, Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine va ieși Cel ce va stăpani peste Israel, și a cărui obarșie se suie pâna în vremuri stravechi, pâna in zilele vesniciei. De aceea ii va lasa pâna va naste cea care are să nască, și rămășița fraților Săi se va intoarce la copiii lui Israel. El se va infățișa și va cârmui cu puterea Domnului, Dumnezeului Său: vor locui liniștiți, căci El va fi proslăvit până la marginile pământului. El va fi pacea noastră!”

...

„Domnul însă este în Templul Lui cel sfînt. Tot pământul să tacă înaintea Lui."

...

De ce o națiune păgână se poate pocăi în masa, la simpla declarație a unui necunoscut, iar poporul lui Dumnezeu nu reușește acest lucru nici când mesagerii au cele mai serioase acreditări cerești?

În vremea sfârșitului, spune profetul, totalitatea bisericilor creștine vor revendica numele lui Isus, dar vor refuza hrana și îmbrăcămintea de la El. Adică ele spun că au tot ce le trebuie, cu El vor doar o relație publică. Să știe lumea că ele sunt cu El. Nu asta face Laodicea, când insistă că ea are haină și aur, deși Martorul Credincios spune că ea se înșală amarnic?

Cartea lui Iona aruncă și ea lumină asupra caracterului lui Dumnezeu în contextul mai larg al marii controverse dintre Hristos și Satana. Cu mare tristețe trebuie să recunoaștem că poporul lui Dumnezeu de astăzi repetă eroarea lui Iona, acceptând să dea "strigarea" că lumea noastră se prăbușește foarte curând în abis, dar văzând la fel de greșit ca el implicațiile acestei prăbușiri. Nu vom putea lumina pământul cu slava Lui, atâta timp cât nu vom înțelege și accepta procedura lui Dumnezeu cu păcatul și păcătoșii.