Personajul Principal

Sergiu Ivanov este basist în trupele Pinholes și Nava Mamă. Când nu e la repetiții sau pe scenă, are în continuare multă treabă pentru muzică: el este omul de la butoanele casei independente de discuri Supersomnic.

În prima parte a episodului, am vorbit cu Sergiu despre începuturile lui în muzică și am alunecat cu ușurință în discuții despre viață - în Pinholes - trupa pe care a înființat-o în urmă cu 11 ani împreună cu fratele lui, Vladimir Ivanov, se cântă despre unele din trăirile noastre cele mai grele: depresie, anxietate, singurătate sau dor.

Melodiile Pinholes sunt ca niște călătorii în adâncuri, acolo unde nu e ușor să te uiți. Versurile lor se așază pe ritmuri care scot din tine tot ce voiai să dai afară și nu știai cum.

În a doua parte a episodului, vorbim cu Sergiu despre cum este să iei frâiele din mâinile industriei muzicale și să te ocupi de o casă de discuri independentă.

Vă invit să îl cunoașteți pe Sergiu Ivanov:

Beatrice Arzoiu este o artistă care nu se teme să vorbească despre lucruri mari precum moarte, viață, spiritualitate și să le aducă în discuții cu o claritate aproape nefirească, de parcă descrie un tablou făcut de ea acum câteva vieți.

Temele pe care Beatrice le abordează cu pasiune se regăsesc în arta ei - în doze mici, intense ca un shot de tărie sufletească. Arta ei, pe care o ia în serios doar de vreo doi ani, a ajuns deja la zeci de mii de oameni: colaje din fotografii, ilustrații, pagini de cărți lângă care așază cuvinte. Cuvinte de o înțelepciune mișcătoare. Îi găsiți colajele pe internet, pe pagina ei de Instagram - Arzoiu Beatrice.

Vă invit să o ascultați cum povestește sub o salcie înaltă, înconjurată de ce îi face foarte bine: crenguțe în care îi place să-și bage capul, gâze, mirosuri de la țară - la țară a copilărit, în Pietroșița, județul Dâmbovița. În natură găsește mereu ce are nevoie sa fie cel mai bine.

De dragul autenticității, acest episod are pauze mai lungi sau râsete pe care am considerat că este important să nu le scot la editare.

Drumurile pe care călătorim singuri - așa s-ar traduce titlul pe care Cristina Burduja l-a ales pentru cartea ei în engleză. Este prima carte în care a legat câteva din poeziile pe care scriitoarea le aseamănă unor pietre plutitoare pe care poți să pășești pe ape tulburi.

Cristina este din Florești, Republica Moldova. S-a desprins devreme de rădăcini și tot devreme a prins dor de ducă.

Scrisul este drumul care o întoarce mereu la ea. A început cu jurnalismul - așa am cunoscut-o și eu acum mulți ani, dar după facultatea de la Cluj a simțit ca vrea mai mult.

A dat jurnalismul pe un master de creative writing în Marea Britanie și de atunci scrie în engleză.

De la sfârșitul anului trecut, Cristina călătorește prin Portugalia. A ajuns acolo din Tenerife, unde s-a aventurat la propunerea unui prieten. Înainte de aventura de pe insulă, a locuit în Berlin, unde ajunsese după ce a terminat masterul din Marea Britanie.

Va invit să o cunoașteți pe această poetă călătoare, pasionată de frumusețea vieții. În prima parte a episodului, vorbim despre drumurile ei până aici, apoi îi răsfoim temele poeziilor cu care debutează în engleză.

Roxana Bucată este doctorandă la Viena, la Central European University, unde cercetează probleme de mediu.

O cunosc pe Roxana din lumea jurnalismului. A pus bazele unei publicații independente, Think Outside the Box: împreună cu echipa ei, s-au aplecat mai ales asupra subiectelor de mediu și problemelor sociale. Natura și felurile în care omul o afectează au rămas subiectul de suflet pentru Roxana. După un master la Budapesta, ea cercetează acum domeniul energetic, dintr-o perspectivă socio-economică: cum anume se poate întâmpla tranziția energetică justă. 

Asta am discutat cu Roxana - ce înseamnă acest concept pe care nu prea îl regăsim în discuțiile care adresează energia, deși mulți oameni se regăsesc în situația de a avea nevoie de justiție energetică.

Elena Calistru este cofondatoarea și președinta Funky Citizens, un ONG cu sediul la București care antrenează cultura civică.

De când a început războiul din Ucraina, Funky Citizens a devenit una din forțele solidarității din România. S-a unit cu alte asociații și au reușit, până astăzi, să ajute peste 3000 de oameni să fugă din Ucraina. Echipa Funky se ocupă și de transporturi umanitare spre sud-estul Ucrainei.

Vă invit la o discuție despre ce înseamnă să trezești în alții spiritul de “hai, că se poate”, despre ce instrumente civice avem la îndemână să facem mai bine și despre cum putem să învățăm copiii despre societatea în care s-au născut, astfel încât să înțeleagă câtă putere au ca cetățeni.

În prima parte a episodului, vorbim despre munca pe care Elena o face de mai bine de 10 ani ca să îi ajute pe români să se folosească de drepturile lor ca să rezolve nedreptăți. În a doua parte, discutăm despre cum s-a schimbat munca Elenei și a colegilor ei de când granița dintre Ucraina și România a devenit graniță între război și pace.

Pentru persoanele cu dizabilități fizice, accesul la societate e un drum plin de piedici și uși închise. Lucian Butnaru, un tânăr de 28 de ani care locuiește în Cluj-Napoca, știe bine asta. Are probleme grave de vedere și i-a fost greu să găsească un loc de muncă.

Din 2020, Lucian administrează singura cafenea socială din Cluj, unde a angajat și alte persoane cu dizabilități. A început afacerea când toate se închideau, în zorii pandemiei și a rezistat în ciuda ghinionului.

Am vorbit cu Lucian despre ce presupune o astfel de afacere și despre ce înseamnă accesul la cel mai scump oraș din România pentru persoanele cu dizabilități.

De când era student, regizorul de teatru David Schwartz s-a aplecat asupra poveștilor din realitate. A început cu teatrul comunitar și a continuat de atunci să exploreze feluri de a face teatru politic. 

Creațiile lui ne arată unde doare lumea: de la spectacole despre efectele muncii asupra vieții, la viața și munca minerilor în perioada de tranziție spre capitalism, la spectacole care arată consecințele unor politici publice care privilegiază profitul în dezavantajul interesului public.

Am discutat cu David Schwartz despre ce înseamnă munca din spatele unui spectacol de teatru politic - de la documentarea pe teren până la finanțări; despre cum resimte David responsabilitatea în relația cu subiectele pe care le documentează, dar și despre cum teatrul independent și public suferă cot la cot din cauza lipsei de finanțare.

Pe 11 martie 2022, Școala de Gramatică a dat sfoară-n țară că va organiza cursuri gratuite de limba română pentru ucraineni. Până la acea dată, în România erau în jur de 82.000 de refugiați din Ucraina.

Pe 19 martie, în dimineața primului curs, 700 de utilizatori au încercat să se conecteze în același timp pe Zoom. Organizatorii au fost copleșiți, dar au înțeles cât de mare este interesul pentru lecțiile de română. Între timp, echipa școlii s-a dublat, dar încă este nevoie de profesori voluntari, să poată organiza grupe tot mai mici de studenți. 

Invitata mea este Corina Popa, fondatoarea Școlii de Gramatică.

Andreea Bolovan este regizoare, actriță, om cu idei multe. Unul din proiectele ei de suflet este un spectacol în care nu se vorbește, nu se arată cu degetul, nu se implică publicul. Se joacă cu umbre, cu păpuși, cu un monstru pufos, cu muzică. 

„Afară, înăuntru” este o metaforă a drumului pe care trebuie să-l facem cu toții, unii de multe ori. E drumul de la întuneric la lumină. De la depresie la vindecare. Este o temă uriașă pe care Andreea Bolovan, împreună cu o echipă de  zece oameni, au pus-o într-un spectacol de animație. Conceptul și scenariul sunt semnate de Andreea Bolovan, invitata mea.

În domeniul ei, Miki Braniște este în linia întâi. După ce a studiat management cultural în Franța, a adus festivalul TEMPS D’IMAGES la Cluj, pe care l-a organizat preț de 10 ediții din poziția de director.

Din 2009, a fost în board-ul de conducere al spațiului de artă contemporană Fabrica de Pensule. În 2015 statul francez i-a oferit titlul de Chevalier des Arts et des Lettre pentru contribuția pe care o are în arta independentă românească. În prezent, este lector univ. dr. în cadrul Universității Babeș-Bolyai, la Facultatea de Teatru și Film.

Am discutat cu Miki despre cum se schimbă scena culturală independentă clujeană - mai precis, cum suferă din cauza mai multor factori printre care: festivalizarea, dezvoltarea urbană care crește prețurile chiriilor, lipsa unui suport constant din partea instituțiilor publice pentru artiștii independenți sau strâmtorarea bugetelor pentru artă.

Când mă gândesc la Alina, îmi vine în minte o vorbă: Păi nu pot eu?

Alina Dumitriu este o forță care inspiră. Face multe, multe lucruri bune pentru oameni aflați în situații fragile - de la persoane care trăiesc cu HIV sau hepatită, dependenți de droguri injectabile, lucrători sexuali sau familii din comunități sărace.

De 12 ani, Alina aduce medicamente din străinătate pentru cei infectați cu HIV și care nu au acces la tratament în România. Am discutat cu Alina despre cum este să duci o astfel de muncă socială fără să te spargi în bucăți de frustrare și durere; cum e să te recuperezi după pierderea unor oameni pe care ai încercat să-i salvezi și despre motivația Alinei de-a nu se lăsa, în ciuda a tot.

Paula Niculescu face parte din generația tinerilor care s-au maturizat departe de părinții care munceau în străinătate. Vorbește despre urmele abandonului cu multă claritate. Încă mai are de înțeles cum o afectează acum, dar Paula mică, cea care își lua la revedere de la mama ei când avea 8 ani, ar fi tare mândră de Paula din viitor.

Dacă ai văzut documentarul Holy Father, despre care am vorbit cu regizorul Andrei Dăscălescu într-un episod anterior, o știi pe Paula. Este unul din personajele principale, partenera de viață a lui Andrei. În film nu o cunoaștem prea bine, dar o îndrăgim mult.

Am vrut să știu cine e femeia asta intensă, cu privire pătrunzătoare, așa cum a alintat-o în scris Dăscălescu, înainte ca Niculescu să debuteze ca actriță la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, în urmă cu câteva săptămâni. 

Gabriel Galgoczy a terminat jurnalismul. A lucrat în televiziune, dar asta nu l-a împlinit. Pentru o scurtă vreme, a fost fotograf pe vase de croazieră - o experiență care l-a cocoșat fizic și psihic. Însă l-a ajutat să își cumpere echipamentul pentru fotografie wild life la care visa. De câțiva ani, și-a găsit scopul într-o pădure din Munții Hășmaș: salvează urși orfani.

Pentru documentarul Holy Father, Andrei și-a întors obiectivul camerei spre cea mai veche traumă: abandonul. Pe drumul până la tatăl regăsit într-o mânăstire de la Muntele Athos, a căutat răspunsuri despre cum poate fi el însuși un tată mai bun.
Ce a ieșit este o călătorie intimă, cu scene puternice, în care Andrei ne invită să reflectăm la propriile traume familiale.

Vorbim la început de an despre schimbare și despre reinventare, despre cum este să cauți un alt drum când drumul pe care mergeai s-a închis.

Invitatul meu este cunoscutul muzician și actor social, Mihnea Blidariu. Solistul trupei Luna Amară povestește cum s-au simțit pentru el schimbările aduse de pandemie. Mihnea este unul dintre artiștii care s-au reprofilat de când concertele și evenimentele publice au devenit o raritate.

A fost ucenic fierar, a lucrat în confecții metalice, apoi într-un cinematograf. Acum lucrează într-un magazin de instrumente muzicale. 

Cum acceptăm schimbarea, cum găsim bucuria, cum ne regăsim pe noi în toată nebunia asta?

Cele mai mari cadouri încap uneori în litere mici, în cuvinte, în sfaturi, în povești de viață. 

Cuvintele au puterea să lege, să dezlege, să repare.

De Crăciun, am invitat câțiva oameni pe care îi admir și îi citesc să vă ofere cuvinte în dar. Și dacă tot e un episod special, printre invitații de la Personajul Pricipal le veți auzi pe mama și pe una din bunicile mele. 

O discuție despre dependență, ce înseamnă să atingi fundul oceanului și despre cum poți să te întorci la suprafață; ce unelte ar trebui să existe la dispoziția oricui pentru recuperare, ce fel de suport și ce trebuie făcut pentru ca alcoolismul să fie tratat ca ceea ce este: o boală. 

Mircea Frățeanu este unul dintre supraviețuitorii alcoolismului, iar de 20 de ani dă mai departe ce-a învățat, să îi ajute și pe alții. Pe lângă suportul pe care-l oferă direct celor cu adicții, se apleacă și spre familiile acestora.

Pe Ana Maria am cunoscut-o în 2018, într-o seară de noiembrie, la un mare protest din Paris. Avea 16 ani și locuia de un an în Franța. Am vorbit puțin în seara aia. Nu mi-a spus despre condițiile în care locuia - într-o baracă, mai încolo de periferia Parisului.

Nu mi-a spus nici că Le Parisien îi publicase portretul cu niște zile înainte. Mi-a spus că face parte dintr-un colectiv care militează pentru educație în Franța.

Au trecut trei ani până când ne-am reîntâlnit. Tot la Paris, aproape de facultatea ei. În timpul ăsta, colectivul ei a crescut într-o organizație puternică, iar Ana Maria a devenit o luptătoare pentru dreptul la școală.