Sorin Petrof

Proclamația lui Isus de pe Munte se termină cu un apel în formă de parabolă, ilustrația celor două case. În ciuda simplității dar și a banalizării rezultate din supra-utilizarea în povestirile pentru copii, parabola atrage atenția asupra esențialului, a fundamentului pe care se sprijină experiența creștină. Două lucruri sunt sigure, ba chiar trei: Isus nu este interesat de exterior, fiecare construcție va fi testată, iar nisipul este materia primă preferată de majoritate. Dar ce e nisipul? Dar stânca? Cum parabolele sunt imagini și ilustrații care “spun întotdeauna mai mult decât spun și, de multe ori, altceva decât par să spună” (A. Pleșu), poate că vom fi surprinși de răspuns.

Isus vorbește de ziua în care va avea o conversație cu creștinii. Fără Biblie, profeți, apostoli, scrieri sfinte, vise sau viziuni. O conversație directă, care nu se termină deloc bine, una pe care nimeni n-ar trebui s-o aibă. În esență, Isus le va reproșa că pentru c-au fost religioși, luându-și deja răsplata pe acest pământ, El nu i-a cunoscut niciodată, aceștia fiind plasați printre ultimii transgresori. Iată o perspectivă ce-ar trebui evitată cu orice preț. Pentru că nimeni nu trebuie să aibă parte de surpriza finală.

Zice Herman Melville, în Moby-Dick, prin gura predicatorului de serviciu al marinarilor, Father Mapple, că "dacă ascultăm de Dumnezeu, trebuie să nu ascultăm de noi înșine; și în neascultarea de noi înșine, în asta constă dificultatea ascultării de Dumnezeu”. Și ce înseamnă să te neasculți pe tine? Isus în proclamația de pe Munte și-a ofensat audiența printr-o serie de binecuvântări (textual, așa se traduce "ferice"), insinuând ceva de genul: faptul că sunteți săraci, suferinzi, înfometați, miloși, blânzi, împăciuitori, cu inima curată, persecutați, etc. nu e anormal deloc; anormal e să fiți violenți, lacomi, egoiști, avari, acuzatori, bârfitori, curvari, fățarnici, formaliști, răzbunători, superficiali, etc. Adică exact cum sunteți deja în toată "splendoarea" voastră telurică. Și este asta o veste bună, lepădarea de sine și asumarea unui avatar după chipul și asemănarea lui Hristos?

Cuvântul „evanghelie” apare de 145 de ori și se referă la mesajul creștin primar în sensul paulin al expresiei. Pentru Pavel, Isus era Kyrios în accepțiunea supremă, imperială, a cuvântului. Dumnezeul necunoscut al atenienilor era de fapt Hristos, Domnul. Chiar imperatorul roman, Cezarul, trebuie să se plece înaintea Lui, pentru că El este singurul Dumnezeu adevărat. Însă acest Dominus al Universului sfârșește pe-o cruce romană în Palestina, în ceea ce va fi prezentat ulterior ca marele scandal cosmic: omul își elimină Creatorul. Dar Dumnezeu nu se răzbună ca Zeus ci își iartă torționarii și le oferă tuturor celor care cred în El șansa de a fi reabilitați și a începe o viață nouă. Știu că ne sună extra familiar și teribil de redundant dar atunci numai asta nu era. Mă întreb, astăzi cum s-ar traduce povestea asta?

Plec de la premisa că Isus a fost ce-a pretins că este, adică Dumnezeu, iar pretenția și-a validat-o prin înviere. Asta generează mai multe întrebări decît răspunsuri: dacă Isus a fost un simplu om problema se simplifică radical și putem clasa liniștiți dosarul, însă dacă a fost Dumnezeu, atunci totul se complică exponențial. Dacă un om a murit pe cruce, avem de-a face cu banalitatea răului, dar dacă Dumnezeu a fost răstignit, asta se numește tragedia veacurilor. Ce alegem între Zeus și Hristos, unde Zeus este propria-ți versiune idealizată iar Hristos un model atît de diferit? Între zeii moderni spre care vrem să accedem și umilul galilean? De aceea evanghelia este "skandalon" și dacă nu mai ofensează pe nimeni atunci nu mai este evanghelie ci opium pentru mase.

În 1990, pe vremea cînd religia ieșea din captivitatea socialistă, eu care nu eram dus la biserică dar mă simțeam bîntuit de niște întrebări așa mai existențiale n-am avut ce face și m-am decis să găsesc răspunsul la două din ele: cine a fost Isus și dacă chiar a înviat. Cu toată incultura mea biblică și alienarea completă de fenomenul religios am priceput măcar că dacă fondatorul religiei creștine n-a fost cine a pretins că este și n-a revenit la viață, atunci fundația creștinismului era clădită pe nisip. Și tot de-atunci am înțeles că biserica, în ciuda unui bizar transfer de responsabilitate, nu trebuie să răspundă la întrebări în locul nostru. Biserica răspunde, însă o face teologic, apologetic, dogmatic. Însă așa cum Isus i-a provocat pe ucenici e imperativ ca singuri să găsim răspunsul, și unul existențial, la interpelarea: „Dar voi, cine ziceți că sînt?” (Matei 16,15).

Nu, André Malraux n-a spus niciodată prea-cunoscuta dar greșit atribuită frază (vezi Europa Liberă), "Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc". E o simplă apocrifă, dar cu mult parfum de credibilitate. Pentru că sec. XXI este unul foarte religios, deși nu pare. E aceeași Mărie, în ciuda pălăriei destul de bizare. Acum panteonul e populat cu sinteze religioase de inspirație socială, economică, politică, culturală, tehnologică, dar și cu vechile forme religioase. De ce e importantă precizarea? Pentru că Evanghelia se adresează unor oameni religioși, pe formula paulină din Fapte 17,22. Iar Zeul pe care-ar trebui să-l prezentăm cam vine în conflict cu restul zeităților. Tocmai în asta constă și dificultatea: cum să proclami un "Dumnezeu necunoscut" (v.23)?

A reduce la esențe nu este o intreprindere ușoară. Echivalează cu căutarea acului în carul cu fîn sau eliminarea unor cantități considerabile de balast, pentru că esența a fost obscurizată de mii de ani de ideologie politică și religioasă. Dacă am reduce  Creștinismul la esențe, cu ce-am rămîne? S-ar putea să sfîrșim cu o formă fără fond. De fapt, religia înseși e o mare formă fără fond; a promis mult și a oferit puțin. Nu e de mirare că religia tradițională experimentează o decădere accelerată. Noii zei tehnologici (vezi Kołakowski și Harari) sînt mult mai atrăgători și de dorit să deschidă mintea oricui.

Seria "Așteptînd Sfîrșitul" și-a propus un scop precis, să motiveze audiența întru acceptarea provocării lui Isus: "Să trecem în partea cealaltă" (Marcu 4,35). Nu știm exact unde este partea cealaltă, sau mai corect, CÎND va fi... Tot ce știm e că nu mai putem zăbovi la "poarta cetății" decît cu riscul de a experimenta "moartea termică a sufletului (A. Pleșu). Călătoria existențială continuă, chiar dacă această serie se încheie aici. Însă se încheie cu îndemnul de a merge mai departe. În ciuda intemperiilor și dificultăților de tot felul, și cu reala împresie că Dumnezeu doarme la cîrma vieții și a lumii, ni se promite, totuși, trezirea lui Dumnezeu, potolirea furtunilor, și ajungerea în siguranță la destinație, pe malul celălalt. Așa că, tot înainte!

Cineva mi-a transmis cu simpatie și sinceră preocupare că în contextul acestor prezentări, în ultima vreme, par cam debusolat. Cu tot respectul dar țin să contrazic: nu par, chiar SÎNT debusolat! Și de ce n-aș fi? Dacă Domnul însuși a adormit la cîrmă (Marcu 4,38), eu de ce-aș fi mai direcționat? Debusolarea face parte din pachetul existențial al deplasării. Iar după cum spunea JRR Tolkien (scuze că nu pot cita din EGW, însă aici nu prea a fost inspirată), "nu toți care rătăcesc sînt pierduți". Și bănuiesc că nu sînt singurul. Sîntem mai mulți care rătăcim. Însă, ar zice Domnul proaspăt trezit din somn, "ferice de cei care rătăcesc, căci ei vor găsi direcția". Amin.

Un nou spectru bîntuie biserica, spectrul vorbitorilor motivaționali. N-am nimic cu cei seculari. Au inventat un business foarte lucrativ iar pentru unii, chiar folositor. Însă motivaționalii ceilalți, ăștia religioșii, furnizorii de leucoplast și piramidon spiritual, știu o mare taină pe care noi, cei nemotivații, n-o știm. Noroc cu ei care din preaplinul inimii lor vor cu tot dinadinsul să ne împărtășească taina: secretul e să crezi și să nu cercetezi. Pentru asta predică ei evanghelia prosperității și țin liturgia profitului. Dar mai fac ceva fiii aburelii: transformă crucea lui Hristos în șezlongul lui Mamona! Pavel ar fi spus anatema. Eu le spun doar să le fie contul ușor...

Toate schemele piramidale au la bază o idee simplă dar teribil de productivă: nu puteți voi da cît putem noi primi. Iar cei din vîrful piramidei nu vor precupeți niciun efort ca să ne mintă, manipuleze, aburească și îmbrobodească să dăm tot ce-avem cu iluzia că mîine vom fi ca ei. Ca zeii. Nu întîmplător, MLM-urile, cele mai eficiente scheme piramidale, s-au inspirat din bisericile evanghelice americane. Pentru că, în esență, cea mai veche, mare și puternică schemă piramidală din lume a fost, este și va fi, religia. Dixit. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească. Cine nu, nu.

Ce faci cînd ceri o pîine și primești o piatră? Cînd te rogi pentru vindecare și nu se întîmplă absolut nimic? Cînd sari din lac în puț? Adică în apele tulburi și stătute ale neîncrederii. Nici măcar la Betesda nu ajungi. Acolo unde, deși sacralitatea mitului îți anesteziază complet simțul realității, parcă există totuși o oarecare speranță. Nu contează că-i falsă atîta vreme cît apele se tulbură... Iar apele se tulbură mereu, mai ales că "îngerii" Domnului n-au niciun interes ca frații și surorile să afle adevărul, anume că Betesda este mereu aceeași ieri, azi și în veac: acolo nu se vindecă nimeni, niciodată. Și totuși se vindecă dar nu acolo: unul din VT care s-a scăldat de șapte ori și una din NT care avea șapte draci. Și cînd te gîndești că-n ziua a șaptea chiar nu se mai întîmplă nimic. Și bunul Dumnezeu parcă se odihnește de toate lucrările Sale...

Problema fundamentală a omului nu e de natură economică, socială, politică, etnică, rasială, ecologică, etc., oricît de importante ar fi acestea, ci e de natură existențială în sens etic, moral. Dacă brusc ar apărea utopia pe pămînt, omul o va transforma, în timp, în distopie. Și dac-ar popula Marte chiar, inevitabilul se va produce - reeditarea dramei istoriei terestre ("The Expanse" ar putea fi o profeție). Poate avea dreptate agentul Smith din Matrix: "Fiecare mamifer de pe această planetă dezvoltă instinctiv un echilibru natural cu mediul înconjurător, dar voi, oamenii, nu. Vă mutați într-o zonă și vă înmulțiți și vă înmulțiți pînă cînd fiecare resursă naturală este consumată. Singura modalitate de a supraviețui este răspîndirea în altă zonă. Mai este un alt organism pe această planetă ce urmează același model. Știi care este? Virusul. Ființele umane sunt o boală, un cancer al acestei planete. Voi sînteți ciuma iar noi... suntem leacul.” Poate nu întîmplător omul devine din ce în ce mai dependent de inteligența artificială - speră ca prin aceasta să asigure viitorul planetei. Doar că omul într-un asemena scenariu va deveni complet irelevant. Însă mai e o altă cale prin care omul ar putea supraviețui. Calea îngustă...

La întrebarea, de ce sîntem atît de ușor de prostit, culmea, cu acces fără precedent la informație, răspunsul este paradoxal: tocmai pentru că sîntem inundați cu prea multă informație, dar mai ales imagini. Avea dreptate Yuval ben Harari cînd postula că astăzi "claritatea este putere". Dar cum să-ți clarifici creierii cînd sacerdoții Media și Social Media mediază și mediatizează realitatea în forme simbolice mistificatoare, avînd înscris în cărțile lor "sfinte" (a se citi business plan) tocmai strategii de obscurizare totală a realității, ei, traficanții de imagini, ce vînd la suprapreț simulacrul și simularea întru crearea unei hyper-realități sublime dar care lipsește cu desăvîrșire. E cumva și Baudrillard printre profeți...?

În romanul distopic 1984 de George Orwell, O'Brian ideologul îi explica lui Winston dizidentul un 'adevăr' pe care acesta din urmă refuza să-l accepte: "realitatea nu este exterioară; realitatea există doar în minte și nu în altă parte. Ceea ce consideră Partidul că este adevăr, acela e adevărul. Este imposibil să vezi realitatea fără să te uiți prin ochii Partidului." Lucrurile acestea trebuie luate într-un alt înțeles: după cum realitatea materială nu poate fi experimentată nemijlocit, ci obligatoriu mediată prin simțurile generate de creier, tot așa și cu realitatea socială. Nu avem o interacțiune directă, automată, cu ea. Cu alte cuvinte, prin ochii cui vedem noi politica, societatea, religia, războiul, pandemia, viitorul, sau chiar pe bunul Dumnezeu?

Nu știm exact cam ce jocuri preferă bunul Dumnezeu. Einstein era convins că nu joacă zaruri sau dacă joacă o face doar în spațiul constrîns al legilor fizicii. Bohr i-ar fi replicat autorului teoriei relativității să înceteze să-i spună lui Dumnezeu ce să facă. E clar că nu îndrăznim să ne strecurăm în discuția marilor fizicieni. Poate că nu joacă nimic iar noi sîntem pe cont propriu, viața fiind un fel de joc de ruletă, aparent cam trucat. Sau poate că Dumnezeu joacă ceva, dar nu chiar aleatoriu. Un fel de domino: atinge prima piesă iar apoi urmărește cu "sufletul la gură" dacă toate piesele răspund impulsului celei precedente, dacă toate sunt angrenate în joc. Sau le "atinge" pe fiecare-n parte, asigurîndu-Se că toate vor reacționa? Întortocheate sînt căile Domnului. Însă nu toți cei care rătăcesc sînt pierduți, vorba lui Tolkien.

Ce-au înțeles "alcoolicii anonimi" iar noi nu prea e că prima condiție pentru rezolvarea unei probleme este reconoașterea problemei cu pricina. Astfel se face că în ciuda diferențelor fundamentale ce-ar face imposibilă formarea unui grup pestriț, singura asemănare capabilă să-i coaguleze pe toți e aceasta: acceptarea că sînt pierduți. Sau în limbajul biblic, "nu este nici unul neprihanit, nici unul măcar". De aceea alcoolicii se mai vindecă. Sfinții, nu prea.

Omul a fost mereu bîntuit de strigoiul antropocentrismului, și de unul teribil de radical. Însă la baza deformării sale existențiale șade tolănit un mit seducător, mitul excepționalismului rasei umane. Anume că omul este măsura tuturor lucrurilor, e buricul pămîntului, centrul universului și alte asemenea snoave. Atît religia cît și știința au elevat omul într-o poziție precară, l-au îmbătat cu ambrozia unicității și nectarul vanității. Dar această obsesie cu noi înșine acutizează alienarea. Pentru că nu sîntem nici unici, nici speciali. Din contră, sîntem chiar banali. Dintre care cel dintîi, recunosc, sînt chiar eu. Dar vestea bună e că Dumnezeu ne iubește nu pentru că sîntem speciali sau extraordinari. Ne iubește pentru că sîntem banali. Amin?

Spunea Isus că El a venit pentru cei bolnavi. Doar că bolnavii Domnului susțin contrariu, că-s sănătoși și n-au nevoie de vindecare. Afară doar de cea trupească. Iar asta numai în cazul în care aloe vera nu funcționează iar intervențiile chirurgicale și medicamentoase nu mai dau rezultat. În rest, vameșii, prostituatele și zeloții trebuie să-și facă programare, noi, ceilalți, sîntem deja externați. Chiar din religia creștină externați. Pentru că dacă sîntem sănătoși atunci chiar ne pierdem vremea cu religia aceasta. Putem fi fără probleme niște budiști de ziua a șaptea de mare succes. Oricum zenu'-l practicăm deja în fiecare sabat, iar veganii sînt mai aproape de împărăție ca niciodată. Și-atunci întreb și eu, așa bizar, pentru cine a venit Hristos? Că pentru noi, n-aș băga mîna-n foc.

Cînd Isus Și-a asemănat urmașii cu sarea pămîntului nu se referea la gust, în sensul moralizator al poveștii "Sarea-n bucate", o mîncare fără sare e nonsens culinar. Isus se referea la utilizarea principală a sării în antichitate: prevenirea stricăciunii. Creștinii s-au crezut tot timpul "influencer-ii" gustului celorlalți, pontificînd la tot pasul ce este îngăduit sau nu, reglementînd și codificînd comportamentul celor din jur. Ce n-au practicat în schimb creștinii a fost tocmai această acțiune de prevenire a răului, de izolare și stopare a lui. Asta pentru că li s-a livrat constant că asta e problema lui Dumnezeu, nu a omului. Dar cum Dumnezeu are și alte lucruri de făcut, ne-a lăsat pe noi cu rezolvarea operațiilor din "paranteze". Să nu ne mirăm cînd Bonhoeffer se va scula alături de neamul acesta de creștini, în ziua judecăţii, şi-l va osîndi, deorece el chiar a încercat să stopeze răul. Pentră că "singurul lucru necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic" (J.S. Mill?).

Cînd J.R.R Tolkien a "decis" în trilogia "The Lord of the Rings" ca Middle Earth să fie salvat prin contribuția vitală dar absolut bizară a hobiților (în special Sam și Frodo plus a 'răshobitului' Golum) probabil că muza nu cochetase deloc cu "Așa grăit-a Zarathustra" ci mai degrabă cu "Idiotul". Sau mult mai sigur, poate c-a fost inspirat de paradoxul existențial exprimat de Pavel: "cînd sînt slab atunci sînt tare". Tocmai în asta și constă natura elecției divine, sublinierea conjuncției adversative existențiale ce scoate la iveală umbra din fiecare om: "DAR omul acesta tare și vieaz era lepros". Dumnezeu preferă defecții, leproșii, fiii ploii. Iar cînd îi alege o face pe versurile poeziei lui Păunescu, "Umbra": "Fiori prin mine umblă / Şi nu am trebuinţă / Te rog pe tine umbră / Să redevi ființă". Nu putem redeveni ființe pînă nu acceptăm paradoxul și conjuncția adversativă a vieții.

Conceptul de "popor ales" nu este doar unul atrofiat ba chiar toxic atîta timp cît nu se precizează dimensiunea teleologică, adică scopul, finalitatea pentru care s-a acordat clauza aceasta unui anume grup sau persoane. A fi ales nu înseamnă a fi deosebit, special, unic, exclusivist, aparte, stătut. Din contră, înseamnă a fi vulnerabilă, descumpănită, fragilă, temătoare. Adică acceptarea provocării de a deveni însăilat(ă) în țesătura complexă a relațiilor umane. Înseamnă să dai, nu să primești. Înseamnă să slujești, nu să domnești. Cel puțin așa ne-a învățat Cel care este adevăratul primus inter pares, Cel care este primul între slujitori. Doar că noi nu vrem să fim egali cu El. Pentru că noi ne-am declarat deja zei.

Dacă ar fi să recapitulăm lecțiile din criza samariteană ar putea fi sumarizate în prima strofă a poeziei lui Romulus Vulpescu, "Vine Vremea" ce exprimă chiar bine realitatea curentă: 'Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme / Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă / Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora / Cheamă, pleacă, vine, este!' În acest context, ultimii actori ai acestei producții existențiale am rămas noi: nici agresorul, nici cetatea asediată, nici liderii, nici profetul care tace, nici oamenii invizibili, nici măcar bunul Dumnezeu ci restul, majoritatea care sîntem noi. Căci tocmai asta face o criză, transformă spectatorii în actori. Să sperăm că ne-am învățat scriptul și ne vom juca bine rolul.

Conceptul probei finale nu este unul biblic ci mai degrabă apocrif. Dumnezeu n-are nevoie de o asemenea probă și nici presupusele lumi necăzute. Iar dacă acestea, prin absurd, nu s-au lămurit pînă acum care e treaba prin prea-zbucimata Terra, înseamnă că sînt cam căzute-n cap și nu merită se le mai menționăm. Gogorița cu ultima generație, care prin desăvîrșirea ei trebuie să-L îndreptățească pe Dumnezeu înaintea Universului, este în esență blasfemică și antihristică. Doar Hristos poate face asta și deja a făcut-o, odată pentru todeuna la cruce. Noi, muritorii, trăim în paradoxul exprimat de Luther: simul justus et peccatores (simultan îndreptățiți și păcătoși), paradox pe care-l respingem teologic dar îl experimentăm practic.

Atunci cînd se declanșează o criză, care ar trebui să fie rolul liderului? În mod normal, datorită configurației contractului social statul se auto-sesizează și intervine pentru că cetățeanul, plătind "taxa de protecție", chiar se așteaptă să fie protejat. Însă și asta este o deșertăciune și goană după vînt pentru că aproape întotdeauna cei ce sfîrșesc a fi protejați sînt liderii, nu electoratul. Și cum cetățenii sînt ocupați cu supraviețuirea și devorarea celuilalt, liderii își fac de cap, dar în mod programat: își manifestă falsa compasiune față de mase în timp de caută țapi ispășitori pentru sacrificare. Ceea ce nu vor să înțeleagă liderii însă este că dacă electoratul suferă, ei, conducătorii, sînt de vină, și nicio sfîșiere de haine nu le mai poate valida poziția.

“Omul invizibil” nu e doar capodopera SF a lui H.G. Wells dar și o anumită realitate existențială. Sigur că există oameni invizibili. Și nu-s puțini. Chiar faptul că nu-i vedem a devenit argument în sine. Dar de ce nu-i vedem? Rețelele de socializare au lansat acest "Hunger Games" narcisist după publicitate, vizibilitate, notorietate. Și cu toții am mușcat din iluzia fructului oprit: "dacă te vei conecta vei fi ca zeii". Însă "vizibilitatea este o capcană" (M. Foucault), iar datorită luminii "reflectoarelor" ceilalți au devenit invizibili. Dar ei continuă să existe, în ciuda orbirii noastre. Și poate, cum ar spune Hristos, că "Dumnezeu se bucură pentru un singur invizibil decît pentru 99 de vizibili". Pentru că ei pot deveni instrumentali în restaurarea luminii în lumea noastră.

O mare inflație ne paște, una în care avem prea multe răspunsuri la prea puține întrebări. Adevăratele interogații nu apar din senin, nesolicitate și neanticipate; ele se nasc pe fondul travaliului crizei existențiale, criză de care omul religios fuge ca necuratul de anafură. De aceea sînt bisericile pline de Nicodimi, oameni nenăscuți dar care, paradoxal, vorbesc, gîndesc, trăiesc și se hrănesc ... dar cu lozinci. Lozinca este o pseudo-realitate, un simulacru, exact ca soia cea imitatoare de carne. Asta înseamnă să ai răspunsuri în absența întrebărilor: îți crează iluzia experimentării realului cînd de fapt ai parte de-un surogat ieftin și de prost gust. Lozincuța noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Mai bine nu!

Probabil că singurul caz particular ce poate deveni un mod de a trata o problemă universală este întruparea lui Hristos, ca răspuns la întrebarea "Unde este Dumnezeu?". Însă chiar și acest "profund incognito", cum se exprima Kierkegaard, tot o formă de comunicare indirectă este, Dumnezeu obscurizîndu-Se pentru a se putea descoperi. Revelația directă este imposibilă pentru că efectiv ar îngheța orice formă de comunicare. Dumnezeu ne lasă în schimb indicii și semne pentru a-L putea descoperi. Sau dacă preferăm atitudinea pasivă, atunci Dumnezeu se descoperă celor care-și pun întrebări incomode, celora care nu le este frică să gîndească. Adică-și pun întrebarea, "Unde este Dumnezeu?".

Într-o vreme cînd capitalul de încredere în cei care reprezintă autoritatea morală, politică, medicală, academică, etc a atins cote minimale, cînd noi am devenit multilateral îngustați nu dezvoltați, o interogație bîntuie blogosfera: pe cine să întrebăm? L-am întreba noi pe profet dar nu știm unde e profetul. Și dac-ar fi unul, atunci acesta nu ne-ar prezice viitorul (pentru că profetul nu e un fel de Hari Seldon) ci ar analiza prezentul, pentru că aparent asta e de fapt profeția: o exegeză a existenței umane din perspectiva divină.

Elias Canetti aseamănă masele cu o cetate asediată de două ori: din exterior și din interior. Cu cît e mai lung asediul se întîmplă următorul fenomen: zidul începe să se subțieze iar pivnița să se lărgească. Dușmanul din interior e de vină. Care este celălalt, cel care nu e ca mine. În Samaria se murea de foame dar se mîncau între ei. Acum asistăm la o formă de canibalism verbal în care celălalt trebuie "anihilat" pentru ca eu să supraviețuiesc. Sau chiar la o formă de zombificare a comportamentului: trăiesc, însă doar pentru a "molipsi", ca celălalt să devină ca mine. Iar mass-media și fake-media ne furnizează muniția pentru această “exterminare”.

Cum se face că cei ce se considerau cei mai raționali dintre neoprotestanți au ajuns destul de iraționali? Sau cei care se erijau drept cei mai profilactici dintre creștini să se declare anti-vaxeri? Iar cei ce se jurau că sînt cei mai luminați dintre evanghelici să devină anti-știiință, iar cei mai profetici dintre toți să se transforme-n niște conspiraționiști? Cum se explică această mare taină, această vrăjire colectivă?

În semiotica adventistă "văgăunile munților", "peșterile" și "stîncile întărite" (Jud. 6,2) reprezintă semne escatologice, realități viitoare ce au să vină peste prigoniții Domnului. Problema e că atît de orbiți putem fi de literalismul interpretărilor încît să ratăm prezentul. Dacă persecuția deja a început (sigur, o altă persecuție pentru altfel de oameni) și nu ne-am dat seama? Dacă ne ascundem deja prin văgăuni, peșteri și stînci?

Atunci cînd ne simțim suspendați între cele două realități, tentația este să abandonăm una în favoarea alteia, iar, de obicei, minunile sînt invocate ca zarul norocos în aleatoria ruletă a vieții. Dar cum minunile nu ne întrerup defel cotidianul, atunci le inventăm. Exact ca-n Evul Mediu, ca hrană ideologică pentru masele supersițioase, pseudo-narațiuni prezentate cu nonșalanță de la amvoane sau prin alte medii de comunicare. Rezultatul? Obscurizarea realității obiective și acutizarea izolării în lumea paralelă pe care ne-o făurim. Dar nu minunile sînt soluția ci altceva. Sau altcineva?

Ce faci atunci cînd realitatea imaginată este contrazisă de cea obiectivă? Unii o contestă direct și se retrag comfortabil în hruba plăsmuirilor și închipuirilor cu care au fost hrăniți sistematic. Alții, în schimb, găsesc resursele necesare pentru a confrunta această realitate, eventual, chiar s-o schimbe pentru ei înșiși și cei din jur. Însă pentru asta ai nevoie de narațiune. Dar care e, astăzi, narațiunea?

Dacă ar exista o trăsătură comună a așteptătorilor, n-ar fi speranța ci teama. O frică denominațională inoculată prin narațiuni plăsmuite și livrate de mijlocitorii între sacru și profan, care paradoxal, folosesc frica pentru a ne vindeca de ea. Și dacă ar exista un păcat de neiertat ar fi acela de a stimula și exacerba fricile primordiale ale așteptătorilor. Pentru că se uneltește împotriva lui Hristos care a zis "Nu vă temeți!"

Cînd haosul înlocuiește ordinea, prima reacție instinctuală este evadarea sau retragerea. Te retragi în matrițe și forme mentale familiare, stabile. În noua realitate pandemică, absolut inedită, e nevoie de o "figură" familiară. Și așa se explică, poate, obsesia cu papalitatea și decretul, adică retragerea în imaginar ca mecanism de apărare în fața realității.

E dificil să vorbești de repere într-un spațiu în care pe de-o parte se pretinde că este dominat de dictonul protestant "sola scriptura" în timp ce în realitate este condiționat de surse alternative de autoritate. Pentru majoritatea busola este fie apocalipsa, decretul și papalitatea, fie doctrinele, profetul și organizația. Și cu toate aceste trebuie să găsim sau regăsim busola, dacă intenționăm "să trecem în partea cealaltă".

Fiind învățați să viețuim sub permanenta presiune că sîntem evaluați de către forțe exterioare nouă, îngerul raportor, judecata de cercetare, etc., am ratat oportunitatea de a fi onești cu noi înșine de a ne evalua singuri condiția existențială și spirituală, conform îndemnului biblic din 2 Corinteni 13,5. Dar care să fie criteriile pentru o asemena autoevaluare?

Atunci cînd confundăm călătoria existențială cu cea denominațională ne facem un mare deserviciu și ne izolează și mai mult de realitate. Cele două se pot intersecta, nu se exculd reciproc, dar nu sînt identice. Pentru că este posibil să călătorești o viață întreagă din punct de vedere denominațional fără să te clintești un milimetru din punct de vedere existențial-spiritual. Iar Nicodim se va scula alături de noi la judecată și .... Dar să nu anticipăm. Întrebarea de fond este dacă navigăm sau nu.

"Să trecem în partea cealaltă" este provocarea lansată de Isus, încă de acum aproape 2000 de ani, pentru toți cei ce așteaptă pasiv venirea împărăției cerurilor. Este o invitație la dinamism și militantism, la mobilizarea de a ne asuma riscul în a ne îmbarca într-o experiență personală, temporală, existențială în direcția indicată de Hristos. Sau acceptarea paradoxului de a ne grăbi în așteptarea noastră.

Primul episod introduce noua serie și de ce este necesară dezbaterea despre sfîrșit. Însă nu ca discurs speculativ despre perspective escatologice deterministe ci mai degrabă ca interogație personală de genul "ce înseamnă a fi așteptător în secolul 21".

Omul își dorește să colonizeze spațiul însă nu se poate coloniza nici măcar pe sine. Dacă ar face-o ar descoperi că viața sa (bios) este iremediabil contaminată și limitată pe acest pămînt, problemele exterioare ale lumii nefiind decît externalizarea haosului său interior. Hristos a venit să ofere o altă viață (zoe), singura capabilă să-l transforme pe om dintr-o specie parazitară într-una superioară. Însă prețul transformării este crucea Sa ca antidot al condiției alienate a omului.

În penultimul episod al seriei Nebunia Crucii vom vorbi despre mormîntul lui Laie Chioru, mitul pocăinței, condiția de argat pe tarlaua religiei, porcul, iedul și vițelul, precum și despre vioara bunului Dumnezeu sau în alte cuvinte, cum S-a întors Domnul spre noi.

Criza de identitate a omului este generată de sentimentul alienării care la rîndu-i este întreținut de absența realității rădăcinilor. De aceea omul are nevoie de mitul originilor (zeii, moleculele, extratereștrii, etc.) pentru a răspunde la întrebarea "cine este?" Isus răspunde la ea altfel, prin asta inițiind adevăratul mit al originilor, "un om avea doi fii" (Luca 15,11), descoperindu-Se astfel ca părintele universal al speciei umane.

Isus a venit să-l salveze și pe Dumnezeu din captivitatea ideologică în care a fost închis și păzit de-a lungul mileniilor de către cei doi cerberi ai Leviatanului acestui pămînt, politica și religia, crucea fiind revelația de sine a lui Dumnezeu, nediluată, nemediată, directă, materială, concretă, deplină și definitivă.

În prezentarea nr. 20 discutăm despre divina nebunie sau cum altfel să explicăm de ce s-a coborît Dumnezeu printre noi doar ca să sfîrșească răstignit pe-o cruce

În prezentarea nr. 19 discutăm despre limitele religioase și ceremoniale ale lui Petru și cum aceste limite ajung să-l împiedică să asculte de îndemnul lui Hristos de a predica evanghelia la orice făptură, unele fiind necurate, și cum fără o dezlegare specială din partea lui Dumnezeu apostolul nu se încumetă să depășească perimetrul ceremonial în care a fost condamnat la neprihănire. Asta e neprihănirea ceremonială care doar prin viziuni, texte, aprobări, dezlegări și permisiuni funcționează.