Să cresc copil fiind, fără tată, nu a fost deloc ușor. Mi-e dor de momentele când se prostea cu și pentru mine, când mă scotea în oraș și-mi lua înghețată, când mă lăsa să mă joc cu mustața lui și să ne amuzăm amândoi. Durerea e pe zi ce trece mai ușor de suportat pentru că m-am hrănit ani de zile cu amintiri. Dar uneori și acestea își pierd din putere, ați simțit?

Amintirile se sterg ușor cu timpul și după 20 de ani m-am trezit că mă agăț de 2-3 clipe pe care mi le amintesc cu el, de acele sentimente pe care le aveam când ne uitam la televizor în dormitor, când ajungeam acasă și mă rugam de el să mă lase afară cu vecinii de bloc până se întunecă.

Să cresc fără mama și fără ambii părinți ca adolescentă m-a făcut să mă maturizez prea mai repede. Rănile m-au marcat de-a lungul anilor și în nici o clipă nu mă puteam împăca cu gândul că așa a fost să fie.

Azi accept că toate se întâmplă cu un scop sau că duc spre ceva. Trebuie să cred asta pentru că nu-mi văd viața fără soț și copiii noștri. Trebuie să cred că totul are un scop pentru ei, pentru familia mea.

Oare îmi mai întâlneam soțul dacă aveam ambii părinți în viață?

Oare D și micul Blond mai erau copiii noștri ?

#2. De partea cealaltă a unei îmbrățișări

Gânduri de mamă By Alexa StanescuSep 10, 2021