Terapii complementare

Efecte terapeutice ale lăptișorului de matcă

Preparatele cu conținut de lăptișor de matcă au numeroase utilizări terapeutice, în tratamentul unor afecțiuni endocrine și sexuale. Datorită fenomenului de diminuare a secreției unor precursori de hormoni tiroidieni, lăptișorul de matcă este util la persoanele care suferă de hipertiroidie, la care produce un efect de calmare și de relaxare a acestor pacienți, care sunt agitați și nervoși datorită bolii de care suferă.

Datorită efectului reglator asupra secreției de hormoni sexuali, lăptișorul de matcă are un bun efect gonadotrofic, stimulând dezvoltarea și functionarea glandelor sexuale. Acționând asupra aparatului sexual feminin, lăptișorul de matcă, crește nivelul hormonului luteinizant din sânge, ceea ce ajută ovulația, dar s-a observat și stimularea biosintezei de progesteron, importantă pentru menținerea sarcinii.

Asupra glandelor suprarenale, lăptișorul de matcă, determină creșterea secreției de cortizol, ceea ce explică succesul utilizării acestui produs apicol, în tratamentul unor afecțiuni în care s-a constatat deficiența acestui hormon, ca de exemplu în unele forme de artrită reumatoidă și în sindromul de oboseală cronică.

Utilizarea lăptișorului de matcă, a fost confirmată în afecțiuni ale prostatei, atât de frecvente la bărbați peste vârsta de 50 de ani, unde s-au obținut rezultate clinice favorabile în tratamentul adenomului, respectiv a hipertrofiei de prostată. Acest produs apicol, poate reduce sexualitatea excesivă a unor bărbați, la care s-a constatat o secreție excesivă de testosteron.

Un efect terapeutic important al lăptișorului de matcă este cel asupra țesutului hepatic, la care se constată o îmbunătățire a transaminazelor și un fenomen de regenerare a celulelor ficatului, după infecții cu virusuri hepatitice.

Asupra aparatului cardiovascular, lăptișorul de matcă acționează prin diminuarea efectelor negative ale aterosclerozei, prin scăderea nivelul colesterolului și trigliceridelor din sânge și printr-un efect vasodilatator.

Propolisul sau cleiul de albine, este una dintre cele mai valoroase produse apicole, care este folosit cu mult succes în apiterapie de milenii, la prevenirea și tratarea diverselor afecțiuni. Denumirea de propolis vine de la cuvintele greceşti pro =pentru, polis = cetate, ceea ce în traducere liberă înseamnă că acest complex de substanţe este destinat apărării stupului, mai ales, în perioada iernării.

De-a lungul celor peste 40 de ani de când lucrez în domeniul fascinant al terapiilor complementare, propolisul reprezintă în opinia mea cel mai valoros produs natural, un adevărat panaceu universal.Numeroase studii și cercetări, au demonstrat că propolisul are peste 70 de efecte terapeutice utile, care se pot folosi pentru prevenirea și tratarea diverselor afecțiuni. În ceea ce privește utilizarea sa internă, se remarcă urmatoarele efecte terapeutice: analgezic, antiinflamator, antihemoragic, antifungic, antiseptic al căilor respiratorii, antiseptic intestinal și urinar, antiviral, bactericid (împotriva streptococilor, stafilococilor, Salmonella, Proteus, ș.a.), febrifug, regenerant tisular, stimulent imunitar, antitumoral, ș.a. Utilizat extern, preparatele cu conținut de propolis au un bun efect: antibacterian, antivirotic, antifungic, antiinflamator, cicatrizant, analgezic, regenerativ al pielii și mucoaselor.

O serie de plante medicinale și aromatice menționate în Biblie, sunt utilizate cu mult succes și în zilele noastre pentru efectele lor benefice asupra sănătății, în fitoterapia și aromaterapia modernă. În acest episod al podcastului Terapii complementare, vă prezint unele aspecte legate de efectele terapeutice remarcabile ale unor plante medicinale si aromatice, ca scortisoara, nardul, maslinul, cedrul sau isopul. 

Ce este diabetul zaharat ?

Diabetul este o boală de nutriţie, care se caracterizează printr-o gravă dereglare a metabolismului glucidic, adică a proceselor prin care organismul nostru utilizează mâncarea digerată pentru creştere şi pentru obţinerea energiei vitale. Majoritatea alimentelor cu conţinut în glucide,  sunt descompuse în organism până la glucoză ,care este principala sursă energetică a corpului uman.
Dupa digestie, glucoza trece în fluxul sanguin, acolo unde este folosit de către celule. Dar pentru ca glucoza să poată pătrunde în interiorul celulelor este nevoie de prezenţa insulinei, un hormon secretat de pancreas, o glanda de mare dimensiune, aflată în spatele stomacului.
Atunci cand mâncăm, pancreasul produce în mod automat cantitatea adecvată de insulina pentru a deplasa glucoza aflată în sânge, în interiorul celulelor noastre. La persoanele cu diabet, pancreasul produce prea puţină insulină sau chiar deloc, sau celulele nu răspund în mod adecvat la insulina, care este secretată. Astfel, organismul pierde principala sa sursă de combustibil, chiar dacă sângele conţine cantităţi mari de zahăr.

Care sunt tipurile de diabet cunoscute ?

Cunoaştem trei tipuri de diabet: diabetul de tip 1(insulino-dependent), diabetul de tip 2 (non insulino-dependent) şi diabetul gestaţional (de sarcină).

Diabetul de tip 2, este cea mai frecventă formă de diabet, deorece aproximativ 90-95% din totalul persoanelor suferă de această formă a bolii, care se asociază cu vârsta mai înaintată, obezitate, antecedente familiale de diabet, antecedente personale de diabet gestaţional, inactivitate fizică. Aproximativ 80% din persoanele cu diabet de tip 2 sunt supraponderale sau obeze.

Atunci când este diagnosticat diabetul de tip 2, pancreasul produce suficientă insulină, dar din cauze înca necunoscute, organismul nu poate folosi eficient insulina, situaţie denumita rezistenţa la insulină. După câţiva ani, secreţia de insulină scade, iar consecinţa este aceeaşi ca în diabetul de tip 1 , adică cantitatea de glucoză în sânge creşte şi organismul nu poate folosi eficient această principală sursă de energie.

Simptomele diabetului de tip 2 se dezvoltă gradat, dar debutul său nu este la fel de brusc ca în diabetul de tip 1. Simptomele pot include oboseală, greţuri, micţiuni frecvente, sete neobişnuită, pierdere în greutate, tulburări de vedere, infecţii frecvente şi vindecare lentă a rănilor . Unele persoane nu au nici un simptom din cele menţionate anterior.

Regimul alimentar pentru bolnavii de diabet.

Diabetul este una dintre cele mai grave boli cronice, care afectează toate categoriile de vârstă şi pentru care nu există tratament de vindecare, ci doar terapie medicamentoasă menită să tină sub control evoluţia bolii. În această situaţie, regimul în diabet este esenţial pentru stoparea evoluţiei bolii. În fond, diabetul este o afecţiune determinată nu doar de predispoziţia genetică, ci şi de dezechilibre ale metabolismului, cauzate de alimentaţia nesănătoasă, combinată cu stil de viaţă dezordonat, sedentarism şi consum excesiv de alimente hipercalorice şi cu un conţinut mare de zaharuri. Aşadar, respectarea drastică a unui regim alimentar în diabetnu este o simplă recomandare, ci o componentă de bază a terapiei diabetului.

Gemoterapia este forma modernă a drenajului homeopatic, inițiată de medicul belgian Henry Pol.  Această metodă terapeutică s-a dezvoltat la început în Franța, iar mai apoi în întreaga lume, inclusiv în Romania, unde există doi producatori importanți din acest domeniu, Hofigal și Plantextrakt.

Drenajul se practică în homeopatie, la începutul tratamentului, cu scopul de a canaliza și elimina din organism agenții patogeni și toxinele produse de ele, acumulate de-a lungul existenței în organism, mai ales în sistemul reticulo-endotelial și care poate produce unele reacții maligne sau tulburări în funcționarea diverselor organe. Indicația majoră a drenajului în homeopatie, este atunci când organele care elimină toxinele, rinichii și ficatul, suferă de insuficiență sau sunt parțial blocate de acestea.

Ficatul este cel mai mare organ intern, care îndeplinește peste 500 de funcții vitale, prin care se digeră diversele alimente cu conținut de lipide, glucide și proteine și se asigură astfel detoxificarea organismului. Ficatul poate fi afectat de diverși agenți patogeni de natură infecțioasă, toxică, medicamentoasă sau metabolică care produc modificări morfo-funcționale. Afectarea ficatului poate varia de la afecțiuni acute, la boli cronice, iar cea mai gravă reprezintă sindromul de insuficienţă hepatică (SIH) , care este expresia unei alterări severe a funcțiilor hepatice.

Afecțiuni hepatobiliare, care se pot trata cu ajutorul unor plante medicinale

Numeroase boli ale ficatului, pot beneficia de tratament primar sau adjuvant cu diverse produse farmaceutice, sub formă de medicamente sau suplimente nutritive, obținute din plante medicinale, dintre care menționam: icterul, hepatitele virale, sindromul de insuficiență hepatică, litiaza biliară, colecistita cronică, ș.a.

Icterul reprezintă un sindrom hepato-biliar caracterizat clinic prin colorația galbenă a tegumentelor și mucoaselor din cauza hiperbilirubinemiei serice. Alături de aceste modificări coexistă tulburări biochimice și hematologice care generează un tablou clinic sindromic. În funcție de etapa metabolică afectată a bilirubinei, se disting ictere prehepatice, ictere intrahepatice și posthepatice sau extrahepatice.

Plante medicinale folosite pentru tratarea bolilor hepatobiliare

De-a lungul timpului, au fost utilizate numeroase plante medicinale pentru ameliorarea sau vindecarea diverselor boli hepatobiliare, datorită unor efecte terapeutice, cum sunt, cel:  calmant, antispastic, antiinflamator, coleretic și colagog, adică de stimulare a secreției și de evacuare a bilei.

Fitoterapia permite utilizarea plantelor mediciale şi a produselor obţinute din ele, pentru prevenirea şi tratamentul diverselor afecţiuni. Folosirea plantelor medicinale în vindecarea bolilor este o metodă ancestrală, legată de începuturile existenţei speciei umane pe Pămînt, cănd omul primitiv observa animalele care alegeau diferite plante pentru alinarea unor suferinţe. Plantele medicinale au fost folosite de către vechii indieni, chinezi, egipteni, greci, romani, evrei, arabi, ş.a., şi au reprezentat timp de milenii baza terapeutică pentru obţinerea de medicamente. În zilele noastre circa 1/3 din medicamentele alopatice, îşi au originea din plante medicinale, dar multe dintre ele se obţin prin sinteză sau biosinteză, pentru a optimiza din punct de vedere technologic şi economic extracţia principiilor active. Cele mai cunoscute plante medicinale sunt: arnica, muşeţelul, coada şoricelului, sunătoarea, rostopasca, păducelul, afinul, coacăzul negru, anghinarea, armurariul, valeriana, gălbenelele, melisa, isopul, săpunariţa, lemnul dulce, urzica, măceşul, păpădia, pătlagina, brusturele, salcia, stejarul, salvia, ştevia, murul, ceaiul verde chinezesc şi multe alte plante indigene şi exotice.

Helioterapia, care înseamnă utilizarea puterii tămăduitoare a razelor solare în prevenirea şi tratamentul unor afecţiuni. În ceea ce priveşte structura razelor solare, acestea se compun din raze din spectrul vizibil, ultraviolet şi infraroşu.

O atenţie deosebită trebuie acordată razelor UV, care au şi o serie de efecte dăunătoare asupra organismului uman, înspecial un efect cancerigen, manifestat la nivelul pielii. De aceea se impune o protecţie sporită a pielii în sezonul estival, cu ajutorul preparatelor fotoprotectoare şi respectarea unui program adecvat pentru cei care fac băi de soare. Se remarcă efectul benefic al radiaţiilor solare în formarea vitaminei D din provitamina D în piele, ceea ce are rol determinant în prevenirea rahitismului. Razele solare au un rol important în dezvoltarea capacităţii de autoapărare a organismului nostru, de stimulare a imunităţii şi de prevenire a unor înbolnăviri. În cazul psoriazisului, boală cu etiologie necunoscută şi care afectează circa 2% din populaţia Terrei, dintr-o metodă alternativă, helioterapia printr-o cură de 2-3 săptămâni la mare, devine o metodă terapeutică fundamentală, care asigură ameliorarea manifestărilor cutanate ale bolii pentru căteva luni. Efecte şi mai bune se pot obţine când se combină helioterapia cu un regim dietetic adecvat, fără grăsimi saturate de origine animală şi fără băuturi alcoolice. O altă metodă care se poate asocia helioterapiei şi dietoterapiei este fitoterapia, care prin ceaiurile hepatoprotectoare , ameliorează semnificativ starea bolanvului care suferă de psoriazis. În acest sens sunt recomanate ceaiurile şi preparatele obţinute din : armurariu, sunătoare, anghinare, muşeţel, coada şoricelului, ş.a.

Cromoterapia,

utilizează diversele culori din spectrul vizibil în tratarea unor afecţiuni. Spectrul de culori al luminii vizibile se întinde de la 760 nanometrii, care corespunde culorii roşii, pănă la 393 nanometrii, care corespunde luminii violet. Există trei culori principale ( roşu, albastru şi galben) şi 3 culori complementare ( verde, portocaliu şi violet).

-culoarea roşie, activează, vitalizează, dinamizează şi energizează corpul uman, iar pe plan psihic, intăreşte sufletul.

-culoarea albastră, linişteşte, răceşte, încetineşte, reduce inflamaţia şi calmează.

-culoare galbenă, întăreşte, tonifică, deschide, stimulează fără a agita.

-culoarea verde, egalizează, linişteşte, calmează procesele tensionate şi dureroase.

-culoarea portocalie, animă, încălzeşte, stimulează şi atenuează procesele spasmodice.

-culoarea violet, inspiră, estompează, calmează durerile şi linişteşte nervii.

Piperul (Piper nigrum)

Date despre originea și răspândirea plantei

Piperul din familia Piperaceae, este un arbust originar din Asia (Singapore, India) , care se cultivă pe suprafețe întinse în Indonezia,Malaezia, Madagaskar și Brazilia. Piperul este cel mai folosit condiment la nivel mondial, fiind practic acceptat de toate marile gastronomii. Piperul negru, este reprezentat de fructele imature, uscate ale plantei, iar piperul alb, este dat de fructele mature, uscate și decorticate. Piperul negru are un gust mai picant, spre deosebire de piperul alb, care este mai aromat. Piperul verde, este recoltat înainte de coacere și se păstrează congelat, uscat sau în saramură . Piperul roșu, este o varietate mai puțin cunoscută și care are o aroma dulceagă, picantă și ușor iute.

Rozmarinul (Rosmarinus officinalis)

Date despre originea și răspândirea plantei

Rozmarinul este o plantă perenă din familia Lamiaceae, originară din zona Mării Mediteranee, care a fost folosită de milenii în scopuri medicinale, dar și culinare. Se cultivă pe suprafețe întinse în țări unde nu exista pericol de îngheț (Tunisia, Franța, Spania, Italia, ș.a), pentru necesarul industriei farmaceutice, cosmetice și alimentare. Numele de rosmarinus, derivă din limba latină, fiind în traducere literară “roua mării”.

Salvia (Salvia officinalis)

Date despre originea și răspândirea plantei

Salvia, sau jaleșul este o plantă aromatică din familia Lamiaceae, care se folosește din cele mai vechi timpuri ca plantă medicinală și condimentară. Planta este originară din sud-estul Europei (Dalmația, Macedonia) și s-a răspîndit mai ales în tările mediteraneene . Salvia, se cultivă pe suprafețe întinse în Spania, Franța, Italia, Grecia, Albania, Anglia și SUA, dar se poate cultiva și în condițiile pedo-climaterice, specifice din România. Denumirea plantei, derivă din cuvântul “salvare”, care în limba latina, înseamnă a vindeca, a însănătoși.

Tarhonul (Artemisia dracunculus)

Date despre originea și răspândirea plantei

Tarhonul rusesc (Artemisia dracunculus), se diferențiază de cel franțuzesc (Artemisia dracunculus “Indora”), atât prin formă, cât și prin conținutul în principii active, înspecial în compoziția uleiului volatil, care conferă mirosul și gustul specific. La tarhonul franțuzesc,se remarcă uleiul volatil pe care-l conține planta, care dă un miros asemănător cu cel de mărar dulce.

Tarhonul rusesc, este o plantă condimentară din familia Asteraceae, originară din Siberia, care se cultivă cu succes în numeroase țări din lume și este folosit cu de mult timp și în gastronomia transilvăneană.

Țelina (Apium graveolens)

Date despre originea și răspândirea plantei

La țelină, legumă și plantă condimentară valoroasă din familia Apiaceae, deosebim varietatea pentru rădăcină, pentru pețiol și cea pentru frunze. Țelina este originară din bazinul Mării Mediterane, de unde s-a răspândit în toată Europa, fiind una dintre legumele cultivate în cantiăți uriașe, în diverse zone ale globului pământesc.

Plantele condimentare au fost folosite din timpuri străvechi la prepararea diverselor alimente, fapt menționat de numeroase surse istorice, printre care papirusul Ebers, vechi de peste 3500 de ani, dar găsim numeroase informații despre aceste plante și în Biblie. Astfel, printre condimentele care apar în Biblie, se menționează: anisul, mărarul, menta, coriandrul, chimenul, dafinul, muștarul, oregano, cimbrul, busuiocul, rozmarinul și salvia.

Marii medici ai Antichității, Hipocrate, Galenus, Dioscoride, menționează în lucrările lor diversele plante medicinale și aromatice, pe care le-au folosit cu succes la tratarea unor afecțiuni.

Dieta mediteraneană

Alimentația corectă, diversificată și sănătoasă, joacă un rol important în viața noastră. Cel mai bun exemplu în acest sens, ne este oferit de dieta mediteraneană, considerată una dintre cele mai sănătoase la nivel mondial și care a fost inclusă pe lista patrimoniului UNESCO. Bucătăria țărilor cu acces la Marea Mediterană, se distinge printr-un consum ridicat de legume și fructe, de carne albă (pește, pui, ), ulei de măsline și plante condimentare (busuioc, cimbru, rozmarin, salvie, ș.a.) Nu trebuie neglijată nici folosirea de cantități moderate de vin alb și mai ales roșu, cu numeroase beneficii pentru sănătatea consumatorilor.

Unii specialiști consideră că varietatea de plante condimentare, specifică gastronomiei mediteraneene, este un factor important pentru sănătatea și speranța la o viață lungă, a populațiilor din această zonă.

Condimentele indigene și cele exotice, dau gust și miros deosebit alimentelor, dar în acelați timp au și un rol important în păstrarea sănătății și înspecial în prevenirea unor boli.

În zilele noastre, avem acces la un număr important de plante condimentare, pe care le putem cultiva în propria noastră grădină, sau în ghiveci în bucătăria sau pe balconul, eventual terasa locuinței noastre. Asfel, putem folosi diversele plante condimentare, pe parcursul întregului an, pentru a îmbogăți preparatele culinare pe care le facem.

Mierea alături de alte produse apicole, plante medicinale și aromatice, are o largă aplicabilitate în tratamentul tusei de diverse etiologii, simptom care însoțește frecvent bolile căilor respiratorii. Dar, în apiterapie, mierea este folosită și în tratamentul unor afecțiuni respiratorii, ca de exemplu: faringite, laringite, traheite, bronsite, traheo-bronsite, ș.a.

Îndulcirea diverselor ceaiuri medicinale cu miere, asigură un efect terapeutic cumulat produselor fitoterapeutice și asigură necesarul de lichide atât de important pentru cei care suferă de răceli sau de gripă.

În afecțiunile cardiace, mierea furnizează energie miocardului și ioni de potasiu, care asigură o bună contractibilitate mușchiului cardiac. Asfel, se înbunătățește circulația sanguină la nivelul cordului, tensiunea arterială scade iar structura vaselor coronariene se ameliorează, în urma utilizării îndelungate a mierii în alimentatie. O asociere apifitoterapeutică ideală pentru a fi aplicată la pacienții care suferă de afecțiuni cardiovasculare, este cea dintre păducel și miere. De la păducel, un arbust larg răspândit în flora spontană din România, se utilizează florile, frunzele și mai ales fructele, care au un bun efect cardio-sedativ, deci contribuie la tonifierea miocardului, avand un efect ușor bradicardizant, dar și un efect ușor calmant, atat de important pentru persoanele care suferă de afecțiuni cardiace.

De-a lungul celor peste 40 de ani de când lucrez în domeniul fascinant al terapiilor complementare, propolisul reprezintă în opinia mea cel mai valoros produs natural, un adevărat panaceu universal.Numeroase studii și cercetări, au demonstrat că propolisul are peste 70 de efecte terapeutice utile, care se pot folosi pentru prevenirea și tratarea diverselor afecțiuni. În ceea ce privește utilizarea sa internă, se remarcă urmatoarele efecte terapeutice: analgezic, antiinflamator, antihemoragic, antifungic, antiseptic al căilor respiratorii, antiseptic intestinal și urinar, antiviral, bactericid (împotriva streptococilor, stafilococilor, Salmonella, Proteus, ș.a.), febrifug, regenerant tisular, stimulent imunitar, antitumoral, ș.a. Utilizat extern, preparatele cu conținut de propolis au un bun efect: antibacterian, antivirotic, antifungic, antiinflamator, cicatrizant, analgezic, regenerativ al pielii și mucoaselor.

Apiterapia înseamnă tratarea celor mai diverse afecţiuni cu produse apicole naturale, fără nicio prelucrare, sau cu tincturi și extracte (de ex. în cazul propolisului), respectiv combinaţii ale acestora cu preparate din plante medicinale și aromatice, ori cu medicamente apiterapice standard. Este o alternativă naturală de tratament, fundamentată ştiinţific prin numeroase studii şi experiențe clinice. Produsele apicole au o largă paletă de proprietăţi biologice şi acţiuni farmacologice, confirmate științific,  benefice în menţinerea sănătăţii corpului omenesc, în prevenirea și tratarea diverselor boli.

Produsele apicole sunt substanţe complexe pe care le secretă sau le produce albina prin culegerea, transformarea, prelucrarea şi depozitarea unor substanţe naturale ( nectar, polen, ș.a), pe care apoi le colectează apicultorul din stup sau direct de la albină , cum este in cazul veninului. Cele mai utilizate produse apicole în terapeutică, sunt: mierea, propolisul, lăptişorul de matcă, polenul , păstura, apilarnilul, veninul de albine şi ceara.

Mierea este indicutabil cel mai important produs apicol care se obține prin prelucrarea nectarului florilor melifere și care este apoi depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populației din stup. Cunoaștem diferite sortimente de miere, pe care le putem clasifica după mai multe criterii: proveniență (florală, extraflorală), speciile de plante de pe care albinele au adunat nectarul (monofloră, polifloră) , metoda de obținere, consistența (lichidă, cristalizată), ș.a

În ceea ce privește mierea monofloră ( salcâm, tei, rapiță, floarea soarelui, coriandru, castan, mentă, lavandă, brad, ș.a.), constatăm un sinergism între efectele terapeutice ale mierii, la care se adaugă și efectele benefice ale plantei din care provine nectarul. De exemplu, mierea de tei se remarcă printr-un bun efect antitusiv și sedativ, specific florilor de tei. La mierea de mentă, se constată efectul spasmolitic si drenor al bilei, caracteristic mentei, ceea ce îl face sa fie indicat la persoanele care suferă de “bilă leneșă”. Principalele efecte terapeutice ale diverselor sortimente de miere monofloră sunt redate mai jos:

-mierea de salcâm, cu efect antiseptic şi de calmare a tusei.

-mierea de tei, care are acţiune antiseptică şi se recomandă în bronşite dar se foloseşte cu bune rezultate şi în tratamentul insomniilor.

-mierea polifloră, este bogată în ulei volatil şi microelemente, având un rol antiseptic şi sedativ.

-mierea de roiniţă, cu efect sedativ, calmant.

-mierea de mentă, cu efect antispastic şi carminativ.

-mierea de trifoi, cu efect diuretic şi expectorant.

-mierea de conifere, cu acţiune antiseptică, antiinflamatoare şi diuretică.

Efectele terapeutice ale mierii de albine

Mierea este nu numai un aliment de excepție, dar și un medicament apreciat de mii de ani în tratamentul diverselor boli, datorită multiplelor sale efecte terapeutice, demonstrate științific în ultimele decenii. Printre efectele terapeutice, confirmate de numeroase studii și cercetări, amintesc, efectul: antibacterian, antioxidant, anticarie, antiinflamator, antitusiv, depurativ, emolient, energizant, imunostimulent, laxativ, tonicardiac, ș.a

Uleiul volatil de bergamot, în asociere cu uleiul volatil de arbore de ceai, se poate utiliza sub formă de emulsie apoasă pentru dezinfectarea cavității bucale. Câte 2 picături din cele două uleiuri volatile, se disperseaza prin agitare în 50 ml de apă călduță, iar soluția obținută se folosește sub formă de gargarism. Sub formă de aerosoli, uleiul volatil de bergamot se poate folosi singur, sau în asociere cu ulei volatil de mirt și citronella, pentru împrospatarea aerului din încăperi și pentru crearea unei atmosfere plăcute.

Preparatele aromaterapeutice cu conținut de ulei volatil de ienupăr, singur sau în asociere cu alte uleiuri esențiale (lavandă, pin, mentă, eucalipt, lămâi, ș.a.), se folosesc pentru tratamentul răcelilor și durerilor musculare.

Preparatele obținute din ulei volatil de mentă, au efect tonic gastric, eupeptic , de favorizare a digestiei, coleretic și colalgog, deci de stimulare a secreției biliare și de eliminare a acesteia prin colecist, fiind utile la persoanele, care suferă de “bilă leneșă” . Preparatele obținute din frunze de mentă, se folosesc în dispepsii, la combaterea grețurilor și vărsăturilor, a spasmelor pilorice, în dischinezii biliare și pentru efectul carminativ, contra balonării.

Aromaterapia este una dintre cele mai vechi metode terapeutice, care utilizează în prevenirea şi tratamentul unor afecţiuni diverse uleiurilor volatile obţinute din plante aromatice, respectiv preparate realizate din ele.

Uleiurile volatile au efecte terapeutice foarte variate, cum sunt cel: antiseptic ( antibacterian, antimicotic, antivirotic), emolient, antiemetic, expectorant, antireumatic, antiparazitar, carminativ, antiinflamator, descongestionant asupra mucoasei nazale, ş.a.

Uleiurile volatile de pin ( Pini sylvestris aetheroleum), mărar dulce ( Foeniculi aetheroleum), anason ( Anisi aetheroleum), eucalipt ( Eucalypti aetheroleum), arbore de ceai (Melaleucae aetheroleum), rozmarin (Rosmarini aetheroleum), salvie (Salviae aetheroleum), șovârv (Oregani aetheroleum), cimbru (Thymi aetheroleum), ş.a., sunt utilizate cu bune rezultate într-o serie de afecţiuni ale căilor respiratorii ( răceli, viroze, faringite, laringite, traheite, bronşite, tuse de diverse etiologii, ş.a.).

Modelul terapeutic “Rose”, derivă dintr-un studiu teoretic şi practic, pe care l-am dedicat, începand din anii studenţiei, iar apoi dea lungul întregii mele cariere profesionale, plantelor medicinale şi aromatice, produselor stupului, remediilor homeopatice şi suplimentelor alimentare, cu rol determinant asupra stării de sănătate a omului.

Acum, după peste patru decenii de activitate profesională în domeniul diverselor metode complementare şi alternative, îmi exprim crezul că aceste terapii tradiţionale, unele dintre ele cu o existenţă multimilenară, au un rol important şi în terapeutica actuală. Nimeni nu poate contesta rolul medicamentele alopatice, care cu toate că sunt prezente în vindecare abia din a doua jumatate a secolului al XIX lea, au dus la eradicarea unor boli, considerate pănă atunci incurabile şi au permis creşterea şansei de viaţă şi îmbunătăţirea considerabilă a calităţii vieţii. Dar, terapeutica trebuie privită ca un tot unitar, în care se îmbină armonios diversele metode tradiţionale cu medicina modernă, pentru a asigura oamenilor starea de sănătate, prin mijloace profilactice adecvate, sau tratamentul lor optim, atunci când cu toate eforturile, boala nu a mai putut fi evitată. De aceea, cred că integrarea metodelor tradiţionale în medicina modernă este o cerinţă a zilelor noastre, pentru a putea oferi oamenilor bolnavi, o şansă la o terapie cât mai complexă şi eficientă. Acesta este rolul medicinii integrative, care trebuie să devină medicina mileniului III.

Metodele medicinii complementare şi alternative, nu reprezintă o modă în terapeutica actuală, ci o necesitate, reflectată de larga utilizare a acestora de cea mai mare parte a locuitorilor Terrei. Potrivit unei evaluări a OMS, cea mai folosită metodă terapeutică la nivel mondial este medicina tradiţională chineză, fiindcă sunt peste un miliard de chinezi, care ţin mult la aceste metode vechi de tratament. Pe locul doi se situează homeopatia, pe locul trei fitoterapia şi abia pe locul patru la nivel mondial, vine alopatia.